„Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.»” (Geneza 2:18)
Richard Swenson, medicul scriitor al cărţii Margin, are dreptate: „Aproape toţi parametrii biblici prescrişi vieţii de relaţie au suferit regresii majore în ultimele trei decenii. Căsătoria – a ajuns rău; rolul de părinte – rău; familia extinsă – rău; sentimentul de apartenenţă – rău; sistemul de susţinere socială – rău; devotamentul în cadrul bisericii – rău; unitatea în biserică – rău; reciprocitatea – rău. Şi toate par a se fi întâmplat peste noapte. Nu este de mirare că suferinţele noastre sunt atât de acute.” (p. 55)
Oare observaţia lui Dumnezeu din Grădina Edenului că Adam are nevoie de un ajutor nu este un adevăr valabil pentru întreaga omenire, indiferent de relaţia de cuplu? Adică, oare, nu toţi avem nevoie de o comunitate de apartenenţă şi susţinere reciprocă?
Un studiu din Alameda County, California, subliniază efectele „singurătăţii” de care suferă generaţia noastră. Richard Swenson notează: „Studiu după studiu confirmă că o structură de susţinere sănătoasă în căsnicie, familie sau comunitate favorizează o sănătate mai bună şi măreşte longevitatea – iată un sistem de tampon împotriva durerii şi neliniştii. Una dintre cele mai consistente cercetări a urmărit cinci mii de cetăţeni din Alameda County, California, timp de nouă ani. Concluzia? După ce au fost corectate variabilele: „Cei necăsătoriţi, cei cu prieteni sau rude puţine, cei neataşaţi vreunei comunităţi organizate aveau o mortalitate de peste două ori mai mare decât oamenii implicaţi în astfel de relaţii sociale.” (Margin, p. 62)
Dacă eu trăiesc doar „singurătatea” la locul de muncă, la şcoală, la locul de închinare şi nu fac parte dintr-o comunitate, moartea mă ajunge din urmă. „Nu este bine ca omul să fie singur.” Dumnezeu nu ar fi putut exprima aceasta mai clar, nu-i aşa?
Atunci ce trebuie să se întâmple pentru ca bisericile noastre să se transforme în comunităţi în care să practicăm dăruirea reciprocă? Pentru cine să transformăm noi locul de închinare într-un loc de purtare de grijă? Nu este logic să ajungem la concluzia că, dintre toţi oamenii de pe pământ, cei aleşi oferă o experienţă de compasiune şi grijă prin mediul pe care îl alcătuieşte comunitatea lor? Suntem noi păzitorii fraţilor şi surorilor noastre? Dacă nu, de ce? Statisticile vorbesc adevărul. Fără părtăşia din comunitatea aleşilor lui Dumnezeu, vom muri şi noi la fel ca restul lumii, singuri şi însinguraţi.