„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod.” (Ioan 12:24)Bine ai venit „Împărăţia răsturnată” a lui Isus, după cum o numeşte Donald Kraybill. Este singura împărăţie de pe pământ în care, pentru a câştiga, trebuie să pierzi; pentru a fi primul, trebuie să fii ultimul; pentru a fi conducător, trebuie să devii slujitor; pentru a fi cel mai mare, trebuie să fii cel mai mic; pentru a trăi, trebuie să mori. Să fim sinceri, nu este genul de vocaţie care să te transforme în erou de televiziune. Cu Isus, supravieţuirea nu este premisa de la care pornesc cei ce-L urmează. În schimb este sacrificiul.
Isus ne-a dat exemplul unui bob de grâu sau de porumb. Gândeşte-te la tot ce poţi face cu cerealele: cu puţin lipici, copiii pot crea o față zâmbitoare, pe care să o expună pe uşa frigiderului; la microunde, poţi pregăti o porţie de floricele într-o sâmbătă seara; punându-le într-un borcan de sticlă, poţi decora raftul de mirodenii în culori frumoase. Însă nu este nevoie să fii horticultor pentru a şti că niciuna dintre acestea nu este chemarea cea mai înaltă a grâului sau a porumbului. Pentru că sămânţa are un singur scop în viaţă. Orice altceva nu-i împlineşte menirea. În textul de astăzi, Isus declară că cea mai bună sămânţă este cea îngropată. Poţi lăsa seminţele îngrămădite într-un borcan (asemenea închinătorilor într-o biserică), să rămână pe raft pentru totdeauna, însă niciodată ele nu vor fi mai mult decât un borcan cu seminţe. Orice fermier ştie că trebuie să sacrifici sămânţa pentru a strânge sămânţă.
Aşadar, eşti tu, sunt eu… și sunt cei aleşi seminţe îngropate? „Şi toţi cei care vor aduce rod ca împreună-lucrători cu Hristos trebuie ca mai întâi să cadă pe pământ şi să moară. Viaţa trebuie să fie aruncată în brazda nevoilor lumii. Iubirea de sine și interesul egoist trebuie să piară. Dar legea sacrificiului de sine este legea conservării de sine. Sămânţa îngropată în pământ aduce roade, iar la rândul lor şi acestea sunt semănate, în acest fel, recolta se înmulţeşte. Plugarul îşi păstrează sămânţa aruncând-o în pământ. Tot aşa stau lucrurile şi în viaţa noastră; a da înseamnă a trăi. Viaţa care va fi păstrată este viaţa care de bunăvoie este consacrată în slujba lui Dumnezeu şi a omului. Aceia care în lumea aceasta îşi sacrifică viaţa pentru Hristos o au asigurată pentru veşnicie.” (Parabolele Domnului Hristos, p. 86, 87; sublinierea autorului)
Iată de ce povestea naşterii Domnului începe într-un staul, şi nu într-un palat. Pentru că sacrificiul de sine este domnia Împăratului care a venit şi viaţa este a celor aleşi, care Îl urmează.