„Iar El Se ducea în locuri pustii şi Se ruga.” (Luca 5:16)Dallas Willard vorbeşte despre unele experimente, cu amfetamină (un drog care induce o stare de veghe exacerbată) făcute pe şoareci. Când şoarecele este ţinut singur, este nevoie de douăzeci de ori mai multă amfetamină pentru a-l omorî decât atunci când se află în grup. De fapt, cercetătorii au descoperit că, dacă aşază un şoarece netratat cu amfetamină în mijlocul unui grup tratat, bietul şoarece va muri în zece minute. Atât de intens este comportamentul agitat al şoarecilor drogaţi, încât şoarecele sănătos începe să imite disfuncţia frenetică şi, în cele din urmă, pică mort doar pentru că a încercat să ţină pasul cu aceştia. Care este concluzia? „Conformarea noastră faţă de standardul social nu este nicidecum mai puţin remarcabilă decât aceea a şoarecilor – şi la fel de letală” (Spirit of the Disciplines, p. 161). În aceasta constă lecţia necesară generaţiei lui Isus. Atracţia hipnotică faţă de modelul social al culturii de azi poate fi întreruptă doar prin retragerea din calea ei, asemenea lui Isus.
„Iar El Se ducea în locuri pustii şi Se ruga” (Luca 5:16). De ce? „Nicio altă viaţă nu a fost aşa împovărată cu muncă şi răspundere ca viaţa lui Isus şi, cu toate acestea, cât de des Se ruga El! Cât de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu!… Într-o viaţă cu totul devotată binelui altora, Mântuitorul a considerat că este necesar să Se retragă obosit fiind, din mijlocul gloatei care-L urma în fiecare zi. El trebuia să Se retragă dintr-o viaţă de neîncetată activitate şi din contactul cu nevoile omeneşti, pentru a căuta un loc liniştit în vederea unei comuniuni neîntrerupte cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaş la nevoile şi slăbiciunile noastre, El era cu totul dependent de Dumnezeu şi, în locul tainic al rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat pentru a-Şi împlini datoria şi pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de păcat, Isus a avut de suportat lupte şi chinuri sufleteşti. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările care Îl zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere şi bucurie.
În Hristos, strigătul omenirii ajungea la Părintele milei nemărginite. Ca om, înălţa cereri la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care trebuia să lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a primit viaţă de la Dumnezeu, ca să poată da viaţă lumii. Experienţa Lui trebuie să fie şi experienţa noastră.” (Hristos, Lumina lumii, p. 362, 363, sublinierea autorului)
Pentru o generaţie care se roagă să ajungă în cer, nu este o taină că starea societăţii pe pământ, în timpul sfârşitului, va fi asemenea celei a şoarecilor cărora li s-a administrat amfetamină. De aceea, este esenţial ca tu şi eu să rezervăm şi să protejăm un timp pe care să-l petrecem singuri cu Isus, indiferent ce s-ar întâmpla. Duşmanul nostru, al tuturor, ştie că, dacă ne va convinge să ne conformăm standardului decăzut al culturii societăţii, atunci agitaţia nestăvilită de a-l imita ne va distruge. De dragul sufletului şi al misiunii Sale, Învăţătorul şi Exemplul nostru Se retrăgea adesea în locuri pustii pentru a Se ruga. De dragul sufletului şi al misiunii noastre, ne putem noi permite să ne mulţumim cu mai puţin?