„Şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” (2 Corinteni 12:9)
În viaţa celui de-al doilea Saul există un capitol obscur, despre care se vorbeşte rar şi care ar putea conţine cel mai mare secret cu privire la umilinţă. Nou-convertitul Pavel a dispărut vreme de câţiva ani. Adunând informaţiile din Noul Testament, ajungem la concluzia că, în cele din urmă, s-a întors în oraşul său natal, Tars. În timp ce se afla acolo, Pavel a primit de la Dumnezeu nişte viziuni spectaculoase. Această comoară divină ce i-a fost încredinţată a atras cu sine o criză profundă şi însuşirea unor principii de umilinţă.
„Cunosc un om în Hristos, care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie)” (2 Corinteni 12:2). Pavel foloseşte acelaşi procedeu literar pe care l-a folosit şi Ioan în mod intenţionat, cu umilinţă, acoperindu-se cu mantaua persoanei a treia. Însă, din descrierea sa, este evident că, prin acele viziuni, lui Pavel i s-a permis accesul personal în Paradis, unde a auzit şi văzut lucruri care nu se pot spune. Datorită acestui singur privilegiu divin, Dumnezeu a aşezat în mâinile prietenului Său o nouă cupă de băut: „Şi, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf ” (versetul 7). Termenul grecesc pentru „ţepuş” nu este acelaşi folosit pentru cununa de spini a lui Hristos, ci mai degrabă are sensul acela de aşchie de lemn înfiptă în carne, al unei ţepe sub unghie. Întrucât Pavel foloseşte expresia „în carne”, cercetătorii au adunat o serie de indicii din epistolele lui Pavel (de la galatenii care şi-ar fi dat ochii pentru el, până la folosirea unui scrib sau la afirmaţia „Vezi cum scriu cu litere mari”, de la sfârşitul unei cărţi), toate sugerând că vederea lui Pavel a fost afectată. A fost aceasta consecinţa fizică a întâlnirii cu Isus pe drumul spre Damasc? Nu ştim. Însă, evident, era un motiv constant de amintire a limitărilor şi incapacităţilor sale, făcându-l dependent de alţii pentru împlinirea funcţiilor sale şi pricinuindu-i necazuri, stânjenire şi durere. Nu este de mirare că Pavel asociază această afecţiune cu un înger demonic („un sol al Satanei”) care să-l lovească. De ce atâta durere? Ca „să mă împiedice să mă îngâmf ”. Te pune pe gânduri. Oare suferinţa este uneori îngăduită de Dumnezeu ca un antidot pentru mândrie? Am putea ajunge şi noi să ne lăudăm, asemenea lui Pavel, cu slăbiciunile noastre?