CEL MAI BUN PRIETEN AL UMILINŢEI

„Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului.” (Numeri 12:3)

Cei patruzeci de ani petrecuţi în Egipt au fost curând înghiţiţi de alţi patruzeci, lungi și fierbinţi, în pustia Madianului. Moise se înrolase în şcoala eşecului: „Omul s-ar fi dispensat de acea lungă perioadă de muncă şi rămânere în ob­scuritate, socotind-o ca o mare pierdere de timp. Dar Înţelepciunea Infinită l-a che­mat pe cel care avea să devină cârmuitorul poporului Său să petreacă patruzeci de ani, îndeplinind lucrarea umilă a unui păstor… Niciun avantaj pe care educaţia sau cultura omenească îl putea da nu avea cum să înlocuiască această experienţă… Ascuns în fortăreaţa munţilor, Moise era singur cu Dumnezeu… Moise avea simţământul că se află în prezenţa Sa şi că este copleşit de puterea Lui. Aici, mândria şi mulţumirea de sine s-au spulberat. În simplitatea aspră a vieţii din pustie, urmările vieţii sale de lux şi lipsite de griji din Egipt au dispărut. Moise a devenit un om răbdător, respectuos şi umil, «mai blând decât orice om de pe faţa pământului» (Numeri 12:3), dar, în acelaşi timp, puternic în credinţa în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov.” (Patriarhi şi profeţi, p. 247- 251; sublinierea autorului)

Eşecul este cel mai bun prieten al umilinţei, nu-i aşa? Se pare că Dumnezeu îngăduie să cădem, oferindu-ne ocazia de a transforma eşecul în succes. Căci ce poate îngenunchea egoul şi răni mândria mai rapid şi mai eficient decât eşecul, fie public, fie privat? Şi când suntem noi mai dispuşi să învăţăm decât atunci când greşim? Când sun­tem noi mai umili decât în strânsoarea eşecului? Cu câţiva ani urmă, cineva mi-a dat o carte şi mi-a spus: „Ai nevoie de ea.” Era cunoscuta carte a lui Andrew Murray, Hu­mility. M-am simţit atât de binecuvântat prin ea, încât am citit-o de trei ori: „Primeşte cu recunoştinţă tot ce îngăduie Dumnezeu din interior sau din afară, de la prieten sau de la duşman, prin natură sau prin har, pentru a-ţi aminti că ai nevoie de umilinţă şi a te ajuta să o obţii. Recunoaşte că umilinţa este, într-adevăr, mama virtuţilor, prima ta datorie înaintea lui Dumnezeu, păzitoarea perpetuă a sufletului tău şi îndreaptă-ţi inima spre ea ca sursă a tuturor binecuvântărilor.” (p. 88)

La urma urmei, Isus a primit fără murmur orice lucru care a contribuit la umi­linţa Lui. Un prosop pentru picioarele noastre, o cruce pentru sufletele noastre, „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte” (Filipeni 2:8). Ce ne invită El astăzi? „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29). Atunci să-L rugăm să ne ajute să primim umilinţa, indiferent de modul în care vom fi nevoiţi să o învăţăm. Cum altfel am putea ajunge asemenea Lui?

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.