„Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o.” (Deuteronomul 8:10)Cartea premiată a lui Nathaniel Philbrick, Mayflower, îmbină simţul rezervat al istoricului cu flerul dramatic al unui povestitor şi este cea mai detaliată şi fermecătoare cronică de pelerin pe care am citit-o vreodată.
După călătoria chinuitoare a traversării Atlanticului pe puntea geamănă (spaţiul dintre puntea de deasupra şi cargo), cei o sută doi pasageri ai vasului Mayflower, dintre care jumătate puritani, iar ceilalţi aventuroşi, au acostat la Cape Cod, pe o vreme friguroasă de noiembrie (Mica „glaciaţie” nord-americană încă stăpânea continentul). Philbrick relatează felul nepregătit în care au tras la mal, cu hainele ude, în ziua de 23 decembrie. În următoarele două săptămâni au construit cu dificultate prima clădire (o casă comună, de şase metri pătraţi), povara grea a unei ierni aspre, în care mulţi s-au îmbolnăvit sau au murit şi numai şase au rămas suficient de puternici încât să îngrijească de ceilalţi. Înmormântările se făceau noaptea, în morminte nemarcate, pentru a le ascunde de spionii nativi, care hărţuiau ceata de pelerini. Nu poţi citi acest raport fără o uimire sfântă. Când a sosit primăvara, cincizeci şi doi dintre cei o sută doi pasageri muriseră. „Noi ne gândim la pelerini ca la nişte aventurieri rezistenţi, motivaţi de o credinţă netulburată, dar şi ei sunt fiinţe omeneşti ajunse în mijlocul a ceea ce a fost şi continuă să fie una dintre provocările emoţionale cele mai dificile cu care se poate confrunta cineva: migrarea şi exilul” (p. 76).
Aproape patru sute de ani mai târziu, iată-ne şi pe noi într-o călătorie a recunoştinţei, ocupând puntea geamănă dintre trecut şi viitor, exilaţi într-o ţară străină, „străini şi călători pe pământ” (Evrei 11:13). Cum va fi spiritul nostru? Avem noi aceeaşi determinare puternică de a rămâne credincioşi viziunii care a ridicat mişcarea noastră? În ciuda împrejurărilor defavorabile şi a preţului uriaș, inițiatorii acestei mișcări seamănă foarte mult cu cei enumeraţi în Evrei 11, care au văzut de departe lucrurile făgăduite şi au crezut în ele. Ei nu s-au întors din drum. Nici noi nu trebuie să facem lucrul acesta. „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12:2). Căci în Hristos ni se asigură Ţara Făgăduinţei. Pelerinii au trăit cu sentimentul că au fost aleşi. La fel trebuie să facem şi noi. S-ar putea să nu mai fie mult până când vom trece în ţara promisă.