„Îngerul Domnului i-a zis: «Iată, acum eşti însărcinată şi vei naşte un fiu căruia îi vei pune numele Ismael, căci Domnul a auzit mâhnirea ta.” (Geneza 16:11)Ascunse într-o povestire cunoscută, se află trei surprize pe care s-ar putea să nu le fi remarcat până acum. A fost odată un om care avea o nevastă foarte frumoasă. Nu aveau o casă, dar erau fericiţi. Sau, mă rog, locul unde trăiau în întinsul ţinut fertil al Canaanului nu semăna întocmai cu ceea ce lăsaseră în urmă, în Irak. Şi nu erau tocmai fericiţi, pentru că nu aveau copii. Iată de ce, soţia a ticluit un plan. Soţul său trebuia să o ia de nevastă şi pe slujitoarea ei egipteancă, iar pruncul născut de aceasta avea să devină moştenitorul lor. Aşa s-a întâmplat – toate au mers ca pe roate. Până când s-a instalat gelozia, iar soţia mânioasă a alungat-o pe slujitoarea căreia i se urcase la cap ideea de mamă a fiului moștenitor.
Însă povestea slujitoarei egiptence, Agar, se afla de-abia la început, deşi nu ai fi spus, văzând-o cum plânge lângă un izvor din pustie. Deodată, s-a întâmplat prima dintre cele trei surprize, când „Îngerul Domnului a găsit-o” (Geneza 16:7). A se nota că aceasta este prima apariţie a Îngerului divin din întreaga Scriptură. Iar El S-a arătat unei slujitoare egiptence. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, Acesta a anunţat-o de îndată că va naşte un fiu căruia îi va pune numele Ismael, care înseamnă „Dumnezeu aude”, pentru că Domnul auzise rugăciunea tinerei viitoare mame. A doua surpriză: aceasta este prima ocazie înregistrată în istoria sacră când Dumnezeu alege numele unui prunc. Iar primul prunc numit de Dumnezeu a fost Ismael, tatăl arabilor. Când îngerul şi-a încheiat instrucţiunile, Agar a răspuns cu bucurie evlavioasă: „Tu eşti Dumnezeu, care mă vede!” căci a zis ea: „Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!” (Geneza 16:13). A treia surpriză: aceasta este prima ocazie din Scriptură în care o fiinţă umană Îl zăreşte pe Dumnezeu. Este slujitoarea egipteancă. Iată trei premiere în Sfânta Scriptură, toate trei legate de mama egipteancă a lui Ismael, tatăl arabilor.
Să fie aceasta o coincidenţă? Sau a plantat Dumnezeu seminţele unui destin divin în istoria naşterii lui Ismael şi a poporului arab? Poate că, în întunericul istoriei Orientului Mijlociu, când politeismul era îmbrăţişat de triburile nomade, Dumnezeul lui Avraam, care dorea să reaprindă lumina credinţei în copiii lui Ismael, a ridicat glasul omului Mahomed, pentru a-i chema pe cei rătăciţi spre Dumnezeul Creator. Iar, dacă urmaşii lui Ismael sunt atât de importanţi pentru Dumnezeu, nu ar trebui să fie importanţi şi pentru noi?