„Eu însă Îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, voi împlini juruinţele pe care le-am făcut. Mântuirea vine de la Domnul.” (Iona 2:9)Într-un tir rapid, marinarii păgâni din povestirea lui Iona, uzi până la piele, strigă mai tare decât mugetul vântului, întrebările ţintind în inima profetului fugar. Prinzându-se de balustradele vasului fenician, Iona îşi linge sarea de pe buze şi răspunde mărturisindu-şi vina. „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare”, le-a spus el, „şi marea se va linişti faţă de voi! Căci ştiu că din vina mea vine peste voi această mare furtună” (Iona 1:12). Bărbaţii îl cred şi îl aruncă în mare, iar în clipa aceea marea se linişteşte.
Nu şi pentru Iona, care este supt în adâncurile bolborositoare, spre monstrul marin. Însă în acest vârtej întunecos, Iona nici nu moare, nici nu se simte rău. El se roagă pocăit, mărturisindu-şi păcatul. Se pare că Dumnezeu ne poate auzi indiferent unde ne-am afla pe pământ (sau în mare), căci profetul este iertat. Cu bucurie, Iona exclamă cuvintele din textul de astăzi: „Mântuirea vine de la Domnul.” Păgânii au descoperit adevărul acesta. Şi profetul îl descoperă. Iar, în curând, o întreagă cetate îl va descoperi. Cum erau versurile vechiului cântec? „Domnu-i iubirea ce mântuieşte…”
Dar sunetul care a urmat nu a fost tocmai unul îmbucurător. Atunci când începe să vomite, căţeluşa noastră scoate nişte icnete care sporesc adrenalina oricui ar ţine-o în braţe, determinându-l să o arunce jos sau afară pe uşă. Pe Iona nu îl deranjează sunetul – el însuși este vărsat pe uscat. Aleluia! Iar când Dumnezeu îi porunceşte pentru a doua oară să se ducă, Iona pleacă imediat, mobilizat în misiunea divină pentru cetatea pierdută.
Şi iată, într-una dintre cele mai mari campanii evanghelistice din istorie, cel reînrolat devine agentul lui Dumnezeu care provoacă redeşteptarea unei întregi cetăţi, atrăgând mântuirea divină pentru cei mai păcătoşi locuitori de pe pământ (aşa cum crezuse Iona atunci când alesese să fugă): „Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă şi nu l-a mai făcut” (Iona 3:10).
Iar Iona? S-a mâniat atât de tare că nu a venit sfârşitul, încât I-a cerut lui Dumnezeu să-i ia viaţa (literalmente)! Se pare că este posibil ca aleşii să dorească mai mult sfârşitul lumii decât mântuirea celor pierduţi, ca şi cum reputaţia lor ar fi mai importantă decât Numele lui Dumnezeu. Oare gândim şi noi în felul acesta? Ce contează mai mult?