„Petru şi Ioan se suiau împreună la Templu, la ceasul rugăciunii: era ceasul al nouălea. Acolo era un om olog din naştere, care era dus şi pus în toate zilele la poarta Templului numită «Frumoasă», ca să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu. (…) Atunci, Petru i-a zis: «Argint şi aur n-am, dar ce am îţi dau: în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!»” (Faptele apostolilor 3:1,2,6)
Într-o zi, Toma de Aquino, marele filosof medieval, i-a făcut o vizită Papei Inocenţiu al IV-lea. Papa l-a condus pe Aquino într-un tur de vizitare a vistieriei bisericii, în care bogăţiile erau expuse pe mese. „Vezi, Toma”, zâmbi papa, „biserica nu mai poate spune: «Argint şi aur n-am.»” „Da, sfinte părinte”, i-a răspuns Aquino, „însă nici nu poate spune: «În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!»”
Cred că, după orice standard, astăzi biserica este bogată. Însă unde este puterea Hristosului înviat în mijlocul nostru? „Argint şi aur n-am” – nu am învăţat noi textul acesta pentru Şcoala de Sabat în copilărie? „Dar ce am, îţi dau: în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (versetul 6). Căci de unde a venit puterea din spatele poruncii răsunătoare, în urma căreia cerşetorul olog din naştere s-a vindecat?
Secretul bisericii primare şi al celei din urmă rămâne acelaşi. Este „timpul de rugăciune” care descătuşează cel de-al doilea timp, timpul puterii. Petru şi Ioan se aflau în drum spre o întâlnire de rugăciune – exact, citeşte textul încă o dată – atunci când ologul a fost vindecat. Dacă ucenicii nu s-ar fi îndreptat spre rugăciune, omul nu ar fi fost vindecat. Ei nu erau altfel decât noi. Aveau o mulţime de responsabilităţi presante, sunt sigur de asta. Însă nimic nu este mai esenţial pentru lucrarea noastră decât rugăciunea.
Lucrul acesta ne dă de gândit, nu-i aşa?
Dacă am crede şi noi cu adevărat, nu ne-am ruga mereu? „Rugăciunea este cea mai puternică forţă de pe pământ. Dacă ne-am ruga suficient de mult și suficient de mulți, am putea salva lumea.” (Wesley Duewel, Mighty Prevailing Prayer, p. 153)
Însă ne rugăm noi oare destul? Sau măcar ne rugăm vreodată pentru oamenii pierduţi? Poate că John Dawson avea dreptate: „Rugăciunea unei fiinţe omeneşti poate schimba istoria, deschizând drumul legiunilor de îngeri spre pământ. Dacă am înțelege cu adevărat acest adevăr, ne-am ruga intens şi ne-am ruga constant.” (Taking Our Cities for God, p. 140)
Intens şi constant – priveşte doar spre biserica de la început.
Vineri, 12 septembrie