„A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:11,12)Există o întrebare care aşteaptă să fie pusă: Dacă a existat la începutul istoriei mântuirii o comunitate a rămăşiţei care a păstrat şi a răspândit scrierile despre adevărul lui Dumnezeu, nu ar fi logic ca acelaşi Dumnezeu, care a ridicat prima rămăşiţă, să o ridice şi pe ultima, pentru a păstra şi răspândi aceleaşi adevăruri la sfârşitul istoriei?
Apocalipsa este clară: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). Dumnezeu va avea o rămăşiţă care să încheie istoria! Cine o formează? Porţiuni din toate cele unsprezece principii ale adevărului divin pot fi găsite în comunităţile de credinţă din lumea întreagă. Însă există o singură comunitate de credinţă care le îmbrăţişează pe toate cele unsprezece, centrându-le pe toate pe Isus Hristos, în care se ascund toate adevărurile revelaţiei divine. Şi această comunitate este alcătuită din oameni aleşi de El. Nu pentru că sunt mai grozavi decât alţii – nici Israel nu a fost, nici ei nu vor fi. Însă, în harul şi providenţa Sa divină, Dumnezeu i-a ridicat ca moştenitori ai mesajului străvechi al lui Israel, pentru a împărtăşi lumii cu bucurie şi intensitate Vestea bună la sfârşitul timpului.
Cele două proptele fac parte din acelaşi set. Însă realitatea este cu două tăişuri. Căci, deşi există motiv de bucurie în moştenirea adevărului divin şi de recunoştinţă pentru cinstea de a-l fi primit, există şi un avertisment inerent. Textul nostru declară că Hristos a fost respins de „ai Lui”, de comunitatea rămăşiţei Sale. Aparent, posedarea intelectuală a „adevărului” nu este o garanţie a mântuirii sau o validare a celor aleşi. Numai cei care Îl primesc şi pe Domnul în mod personal devin membri ai familiei extinse a lui Dumnezeu. Relaţia personală le întrece pe toate.
Într-unul dintre ultimele sale meciuri, vedeta de baseball Babe Ruth nu se descurca prea bine pe teren. Din pricina unor intervenţii proprii, fără a apela la coechipieri, greşelile sale au atras cinci contraatacuri ale oponenţilor. Mulţimea l-a huiduit pe starul înaintat în vârstă, în timp ce ieşea de pe teren cu capul aplecat. Deodată, un băieţel a sărit pe teren şi, cu lacrimi în ochi, a fugit să-şi îmbrăţişeze eroul. Babe l-a luat în braţe pe băiat, l-a aruncat sus, în aer, i-a ciufulit părul, apoi cei doi au ieşit ţinându-se de mână. Deodată, huiduielile au încetat şi s-a lăsat liniştea peste tribune. De ce? Pentru că, în ciuda zilei nereuşite, eroului încă îi păsa de băieţel.
Vezi tu, până la urmă, relaţia face mereu diferența în lume.