„Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam când ne aduceam aminte de Sion. În sălciile din ţinutul acela ne atârnaserăm harpele. (…) Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?” (Psalmii 137:1,2,4)
Meditează împreună cu mine câteva clipe asupra acelei părţi sumbre a istoriei omenirii pe care o numim Holocaust. Odată – era a doua zi după Paşte –, stăteam în liniştea bântuită de la Auschwitz. Şi meditam la mesajul mut al crematoriului rece şi prăfuit, care totuşi putea vorbi lumii care supravieţuise. Însă nu am plâns. Altădată am stat cu familia mea în liniştea lăsată peste ecoul suspinelor de la Dachau. Am înaintat încet pe poteca de la muzeul alb şi negru, cu fotografii despre orori cumplite şi tragedii de nerostit, până la crematoriul din cărămidă măruntă, la marginea lagărului morţii. De data aceasta plângea cineva. Era o studentă cu un grup de colegi, aflaţi într-o excursie de cercetare. Toţi erau evrei. Acolo, lângă o statuie monumentală, ea plângea, în timp ce braţul unei colege îi cuprindea umerii tremurând. Spre ruşinea mea, mărturisesc că nu am plâns.
Însă, dincolo de proporţiile colosale ale acestei tragedii, de ce am plânge, de ce am deplânge noi, cei care ne numim adventişti de ziua a şaptea? În anii care au trecut de la vizitarea acelor lagăre, am realizat că există motive să plângem. Când se va scrie scurta istorie a timpului, cred că se va arăta că, asemenea unor proptele de cărţi, la un capăt şi la altul al raftului istoriei sacre se află două comunităţi ale adevărului, prezentate la începutul şi la sfârşitul raportului mântuirii, două comunităţi de credinţă care sunt inextricabil legate una de cealaltă printr-un destin comun – chemarea divină de a deveni aleşii lui Dumnezeu. Aceste două comunităţi vor purta numele de „rămăşiţă”. Şi amândouă vor cunoaşte însemnătatea preţului scump al adevărului.
Este o chemare neobişnuită – inclusiv numele de „rămăşiţă” – şi poţi urmări istoria ei până la începuturile desăvârşite ale pământului. Căci, prin viaţa şi moartea celor doi fii ai Evei, Cain şi Abel, s-au născut două şiruri separate de urmaşi – comunitatea rămăşiţei şi comunitatea celor răzvrătiţi. Zarurile fuseseră aruncate: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17).
Nu este de mirare, căci Însuşi Dumnezeu a făgăduit că din femeie va ieşi o sămânţă care va zdrobi capul şarpelui şi va mântui neamul omenesc.