„Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar, chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Isaia 49:15,16)
Atunci când ţii pe cineva de mână, există ceva special în această legătură, nu-i aşa? Atunci când un băiat timid o ţine de mână pentru prima oară pe o fată îmbujorată, când doi bătrânei se ţin de mâinile zbârcite de vreme, există ceva special. Când am ţinut mâna tatălui meu înainte de a muri, o mână atât blândă, cât şi bărbătească, chiar în slăbiciunea sa, legătura era sacră. Cum ar fi dacă am prinde mâna lui Dumnezeu măcar pentru o clipă?
Gândeşte-te la cele două descrieri impresionante ale mâinii lui Dumnezeu din întreaga literatură, ambele în cadrul unui vârf de munte. Pe primul munte, într-o explozie de lumină şi de slavă, suntem martorii imaginari ai momentului redat de Cecil B. DeMille, când mâna divină maiestuoasă se întinde să sape litere de foc pe tablele de piatră ale celor Zece Porunci. „Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exodul 31:18). Aceasta ştim cu siguranţă – singurul autograf din Sfânta Scriptură atribuit în mod direct lui Dumnezeu sunt aceste Zece Porunci. Mâna Sa le-a scris pe toate cele zece, fapt grăitor despre autoritatea de necontestat a Decalogului pentru întreaga omenire. Ted Koppel a observat că Moise nu a coborât de pe Sinai cu „Zece Sugestii”. Ele au fost cele Zece Porunci, scrise de Dumnezeu.
Pe un al doilea munte apare din nou mâna Sa. „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele” (Psalmii 22:16). De data aceasta, nu mai are loc o explozie de lumină şi de slavă. În schimb, suntem martorii momentului descris de Mel Gibson, când mâna lui Isus este pironită de o scândură, când fierul roman Îi străpunge palma, când ciocanul loveşte metalul contra metalului în clinchetul de pe Golgota, pătrunzând prin carne şi lemn până când sângele curge din rană.
Nu uita niciodată mâna aceasta. Este aceeaşi mână care a scris Legea. Degetul de la Sinai este mâna de pe Calvar. Mâna care a scris pe piatră a fost pironită pe lemn. Dătătorul Legii de pe munte a devenit Dătătorul vieţii de pe celălalt munte. Atunci de ce să punem în joc munţii aceştia şi să respingem Sinaiul în favoarea Calvarului? Da, doi munţi. Exact, două mâini. Însă un singur Dumnezeu. Şi o singură dragoste. Atât de adâncă, încât ne-a săpat pe noi, păcătoşii, în palmele mâinilor Sale, pentru totdeauna!