„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc; tot ce începe duce la bun sfârşit.” (Psalmii 1:1-3)
Ţi-ar plăcea să trăieşti într-o lume în care un indicator de oprire să însemne numai: „Ne-am dori să încetineşti puţin”, în care limitele de viteză să fie sugestii binevoitoare, în care verdele să însemne „Porneşte!”, galbenul „Accelerează”, iar roşul „Zboară”? Deşi, în „rare” ocazii, toţi conducem aşa, adevărul este că nimeni nu doreşte să trăiască într-o lume în care legile protectoare şi standardele legale sunt abandonate.
Totuşi a fost odată o asemenea lume: „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” ( Judecătorii 21:25). O lume destul de asemănătoare cu ceea ce Fyodor Dostoevsky descria în Fraţii Karamazov: „Dacă nu există Dumnezeu, totul este permis.” Ceea ce, desigur, nu este foarte diferit de lumea în care trăim astăzi, nu-i aşa? „Fiecare făcea ce-i plăcea.”
În ciuda mediului acestuia postmodern şi secular – în care nu există adevăr cu A mare sau „adevăr adevărat”, cum spunea Francis Schaeffer – pare puţin ciudat să citeşti cu glas tare primele trei versete din psalmul de azi. Citeşte-le cu glas tare de data aceasta. Nu ţi se pare stânjenitor? Să-ţi găseşti plăcerea în Lege? Te rog! Când am făcut noi ultima oară lucrul acesta? Totuşi aminteşte-ţi că Tora, cuvântul evreiesc pentru „lege”, se poate referi direct la Decalog sau poate avea sensul extins de Scriptură. În timp ce nu este o chemare divină la „legalism”, Psalmul 1 este o descriere a prietenilor lui Dumnezeu, care îşi găsesc plăcerea de a se adânci în Scriptură zi şi noapte, care au descoperit atât în Legea divină, cât şi în Cuvânt protecţia împotriva slăbiciunii şi făgăduinţa biruinţei. Disciplina lor spirituală zilnică recunoaşte adevărul observat şi de Jean-Paul Sartre: „Nicio putere finită nu are semnificaţie fără un punct de referinţă infinit.” Ei au găsit în Dumnezeu şi în Cuvântul Său un punct de referinţă infinit, după care se ghidează.
Oare nu a sosit timpul pentru cei aleşi să nu mai permită fricii de povara „legalismului” să-i împiedice de a-şi cufunda inima în Tora divină? „Nimeni să nu mai înainteze în ispită şi să îşi răcească devotamentul faţă de Legea lui Dumnezeu din cauza dispreţului aşezat deasupra ei. (…) A sosit timpul de luptă, când este cea mai mare nevoie de campioni” (Review and Herald, 8 iunie 1897). Dacă Hristos este punctul tău de referinţă infinit, de ce să nu aperi Legea Sa într-o epocă a nelegiuirii?