„Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.” (Isaia 43:25)
O femeie avea viziuni despre Isus. Când autorităţile bisericii au aflat despre pretinsele ei viziuni, un episcop a fost însărcinat să o cerceteze pe femeie şi descoperirile sale. Brennan Manning relatează această experienţă: „«Este adevărat, doamnă, că dumneata ai viziuni despre Isus?» a întrebat-o clericul. «Da», a răspuns simplu femeia. «Atunci, data viitoare când vei mai avea o viziune, vreau să-L întrebi pe Isus care sunt păcatele pe care I le-am mărturisit…» Femeia era uluită. «Chiar vreţi să-I cer lui Isus să-mi spună păcatele pe care le-aţi făcut?» «Exact. Te rog să mă chemi dacă se mai întâmplă ceva.»
Zece zile mai târziu, femeia l-a anunţat pe îndrumătorul ei spiritual. «Vă rog să veniţi pe la mine.» «Ai făcut ce ţi-am cerut?» «Da.» Episcopul s-a aplecat către ea curios. Pleoapele s-au închis pe jumătate. «Ce ţi-a spus Isus?» Ea i-a luat mâna şi s-a uitat în ochii lui. «Voi reproduce exact cuvintele Sale: ’Nu-Mi mai amintesc.’»” (The Ragamuffin Gospel, p. 116, 117)
O scriere apocrifă? Poate. Adevărată? Sigur. În urmă cu un secol au fost scrise aceste cuvinte: „Dacă ne predăm Lui şi-L primim ca Mântuitor personal, atunci, aşa păcătoasă cum ar fi viaţa noastră, noi suntem socotiţi neprihăniţi pentru El şi prin El… şi suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-am fi păcătuit niciodată.” (Calea către Hristos, p. 62, sublinierea autorului)
Eu sunt Cel care nu Îşi mai aminteşte păcatul tău, spune Dumnezeu. Aşa vorbeşte harul. Aşa trebuie să vorbim şi să ne purtăm şi noi, dacă dorim să trăim experienţa comunităţii. Pentru că o „comunitate fără har” este un oximoron. Atunci nu ar mai fi comunitate. Da, ar putea fi „un grup de pioşi”, dar nu o comunitate adevărată. Căci numai harul poate învia o comunitate.
Astfel, cei aleşi trebuie să se întoarcă mereu la piciorul crucii. Iată un adevăr despre har: că eu nu îl pot extinde spre tine, cel căzut, până când nu îl trăiesc eu, cel căzut. Crucea precedă întotdeauna Învierea. Eu nu te pot ajuta să revii la viaţa de credinţă până când nu trăiesc eu învierea aceasta. „Petre, Mă iubeşti tu pe Mine?” „Da, Doamne, ştii că Te iubesc.” „Bun. Atunci du-te şi iubeşte-i pe cei căzuţi pentru Mine.”
Ei se vor întoarce la El atunci când tu şi eu vom întinde către ei iertarea care ne-a fost nouă întinsă. „Nu îmi mai amintesc.” Veste bună avem atunci când îi privim pe ceilalţi ca pe noi înşine, când înviem împreună cu fratele nostru, cu sora noastră, cu întreaga comunitate!