„Cam după un ceas, un altul întărea acelaşi lucru şi zicea: «Nu mai încape îndoială că şi omul acesta era cu El, căci este galileean.» Petru a răspuns: «Omule, nu ştiu ce zici.» Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: «Înainte ca să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.» Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.” (Luca 22:59-62)
M-am interesat de fraţi şi surori din comunitatea noastră care şi-au pierdut credinţa. Ruşine, stigmat, tristeţe. Le-am trimis scrisori de ziua lor. Într-o după-amiază, îmi aştepta semnătura o scrisoare către un frate care, simţindu-se umilit după un eşec moral, a fugit din comunitate, practic, sub acoperirea întunericului. Sunt stânjenit să mărturisesc că mă uitam la scrisoarea cu o destinaţie în afara oraşului şi mă întrebam ce să scriu la sfârşit: Nu ar fi fost mai simplu să trec doar o semnătură? Sau să nu o mai trimit deloc, pentru că el s-ar fi gândit oricum că nu mai face parte dintre noi.
Recviem pentru un frate căzut. În latină, recviem înseamnă „odihnă”. Dar există odihnă pentru un frate sau o soră din comunitate care a căzut de la credinţă? „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Cât de uşor este să renunţăm! Dar cât de greu este să iertăm!
La urma urmei, Petru a avut şi el o cădere cât se poate de publică. El se folosea de Numele lui Isus ca şi cum ar fi fumat o ţigară, dar, în noaptea aceea, au ieşit la suprafaţă cuvintele de blestem. Până şi Isus l-a auzit poluând aerul cu tezaurul său de obscenităţi pescăreşti. Nu poţi cădea mai jos decât să-L repudiezi public pe Mântuitorul cu propriile cuvinte, cu viaţa ta, cu stilul de viaţă, nu-i aşa? „Să… bip-bip-bip… dacă eu Îl cunosc pe Omul acesta!”
Cât ar mai fi rezistat un frate ca Petru într-o comunitate ca a noastră? Mărturia strălucitoare a dragostei fraţilor lui Simon Petru ne arată că acesta nu a fost nevoit să meargă singur la pescuit de atunci înainte. „Mergem şi noi cu tine” (Ioan 21:3). Dar, aşa cum se întâmplă adeseori, cel căzut începe să aibă şi eşecuri profesionale. În noaptea aceea întunecoasă din Galileea, Petru nu a prins nici măcar un singur peşte. Nu era doar creştin căzut – era un ratat. Numai cineva care a trecut pe aici îţi poate spune ce simţi sub o asemenea dublă lovitură. Nu renunţa, Petre! Căci acolo, în umbrele încărcate de vinovăţie ale nopţii tale lungi, stă Cineva care te va învia la o viaţă cu totul nouă. Nu renunţa!