„În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Şi, după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.” (Ioan 20:19,20)
Cine ştie câte zăvoare şi lacăte au pus ucenicii panicaţi la uşa camerei de sus! Un lucru este sigur – nu se adunaseră pentru o sărbătoare mare de închinare. Raportul este stânjenitor de clar. Uşile erau încuiate „de frica iudeilor”. Cei unsprezece erau ferm convinşi că aceleaşi autorităţi care Îl executaseră pe Învăţătorul lor vineri erau acum pe urmele lor. Uşile sunt închise, iar ferestrele au obloanele trase.
Dar, Aleluia, marele adevăr despre mormântul gol este invincibil: cele mai performante încuietori din lume nu îl pot ține pe El în mormânt! Căci iată-L stând în picioare în mijlocul ucenicilor uluiţi – Cel mort a înviat! Iar locul se umple de frenezie. Cum ai reacţiona dacă cineva despre care ştiai că a murit ar sta deodată lângă tine? „Pace vouă!” Isus zâmbeşte, îndemnându-i cu mâinile să se apropie. Dar nimeni nu se mişcă şi nu respiră. Ucenicii sunt îngheţaţi. „Priviţi, Eu sunt!” Isus Îşi ridică mânecile şi mantaua, arătându-Şi mâinile, pieptul şi picioarele. În plină vedere, sunt rănile încă urâte, cu crustă, făcute pe Calvar. Când realitatea glorioasă este percepută dincolo de încremenirea primului şoc, camera de sus explodează „nu-mi vine să cred!”, de bucurie, închinare şi recunoştinţă. Isus trăieşte!
Dar faptul că aceasta a fost mai mult decât o întâlnire de duminică seară devine evident atunci când Isus rosteşte cuvintele pline de greutate: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan 20:22,23). Prea adesea am trecut peste cuvintele acestea, permiţând refuzului nostru protestant de a accepta spovedania să ne distragă de la mesajul important al lui Hristos. Căci, într-o singură frază, El declară naşterea unei comunităţi a învierii: o comunitate care învie şi este restaurată, o comunitate care restaurează şi iartă. De aceea, în raportul lui Ioan există de fapt două învieri. Pentru că, în camera de sus există deja cineva care a murit nu doar o moarte, nici două, ci o mie de morţi. Şi, dacă nu este şi el înviat, noua biserică pe care Hristos o instaurează nu va deveni niciodată o comunitate.
Aceasta ne face să ne întrebăm: Ar putea exista în aşteptare o înviere şi în biserica noastră?