„De aceea mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr.” (1 Tesaloniceni 5:11)Să încheiem seria meditaţiilor despre grupele mici şi părtăşia comunităţii cu o mărturie personală a lui Rob Thomas, pe care prietena mea Kay Kuzma a împărtăşit-o în cartea sa devoţională Fit Forever.
„Sinuciderea mamei mele mi-a zguduit viaţa. Prima mea reacţie a fost una de şoc. Apoi de negare. Apoi de mânie. (Cum a putut să-mi facă una ca asta? Nu s-a gândit nici la copiii mei.) Apoi o reacţie de vină. (De ce nu am făcut mai mult pentru ea?) Pe când încercam să îmi adun viaţa din cioburi, m-am întrebat care a fost rolul lui Dumnezeu în suferinţa mamei (diagnosticată drept maniaco-depresivă) şi în alegerea ei de a-şi pune capăt vieţii. În orbirea mea, am văzut numai două opţiuni: (1) Dumnezeu nu Şi-a împlinit făgăduinţa că nu va îngădui nicio ispită peste măsura puterilor mamei mele; (2) Mama a greşit iremediabil! Oricum, niciunul dintre răspunsuri nu era unul satisfăcător. Fie Dumnezeu, fie mama a dat-o în bară, iar o asemenea concluzie aproape că mi-a stricat relaţia cu Tatăl ceresc.
În primii doi ani care au urmat, m-am luptat realmente în viaţa mea spirituală. Retrospectiv, cred că a fost o combinaţie de efecte ale vieţii mele spirituale, relativ sterile, dinaintea morţii mamei mele, şi întrebările ulterioare, ridicate în mintea mea despre rolul lui Dumnezeu în viaţa noastră. De asemenea, mergeam la o biserică mare, impersonală, în care nu aveam niciun grup apropiat de oameni care să mă asculte, să mă încurajeze, să îmi confirme adevărul că Dumnezeu iubeşte şi Satana distruge. Îmi este ruşine să spun că aproape am renunţat la Dumnezeu. Am continuat să merg la biserică, dar numai de dragul copiilor. Deşi mă luptam, încă mai credeam într-un Dumnezeu către care doream să se îndrepte copiii mei. Nu voiam ca, din cauza mea, ei să crească fără a merge la biserică.
Înainte de a face o alegere finală de a uita de Dumnezeu, m-am hotărât să citesc şi să cercetez. Am citit o carte de Philip Yancey, Where Is God When It Hurts (Unde este Dumnezeu când sufăr)? Aceasta m-a ajutat cu adevărat «să mă trezesc şi să miros trandafirii». Familia mea a început să frecventeze o biserică mai mică, unde m-am implicat şi mi-am făcut prieteni care mă iubeau necondiţionat şi astfel am început terapia.
În ultimii cinci ani, simt că am înviat din punct de vedere spiritual. Am avut de câştigat din partea a patru grupe mici (un grup de recuperare secular şi trei grupe de sprijin spiritual). Am avut o viaţă devoţională şi de rugăciune mult mai semnificativă şi am devenit mult mai activă în biserică. A fost minunat – învierea mea spirituală! Mă întreb de ce mi-a luat atât de mult (treizeci de ani) să îmi refac relaţia cu Dumnezeu.” (p. 126)