„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet.” (Faptele apostolilor 4:32)
Dacă încă te mai întrebi cu privire la valoarea creşterii unei comunităţi spirituale şi sociale în cadrul comunităţii de credinţă, ia în considerare acest studiu al Bisericii Unificării (fondate de Sun Myung Moon). Rodney Stark raportează concluziile fascinante ale studiului în cartea sa The Rise of Christianity. La începutul anilor ’60, el şi John Lofland au devenit primii sociologi care au luat în studiu convertirea oamenilor la o nouă mişcare religioasă. După sute de interviuri luate moonilor, cercetătorii au observat asemănarea dintre convertirea acestora şi felul în care aderau la creştinism oamenii din primul secol, mai exact, convertirea se realiza ca reacţie la dezaprobarea puternică a celor care nu erau membri dintre rude, prieteni etc. Convertirile durabile erau acelea în care „ataşamentul prin relaţii personale dintre membri depăşea ataşamentul avut faţă de cei din afara comunităţii” (p. 17). Aceasta înseamnă că ataşamentul puternic creat în noua comunitate de credinţă este ceea ce îi împiedică pe nou-convertiţi să revină la ataşamentele anterioare. „La baza convertirii stă ataşamentul, prin urmare convertirea tinde să creeze mediul favorabil al unei reţele sociale bazate pe noi ataşamente” (p. 18). Sturk concluzionează: „Baza unei mişcări de succes care câştigă adepţi este creşterea printr-o reţea socială, printr-o structură de ataşamente interpersonale directe şi apropiate.” (p. 20)
Mesajul este evident. Unul dintre factorii semnificativi care au determinat creşterea explozivă a bisericii primare a fost interesul înţelept, îndreptat în mod evident de Duhul Sfânt, către construirea unor grupuri de tip „verandă”, în care se hrănea atmosfera de comunitate din cadrul mişcării. Nu a fost singurul factor, dar, aşa cum o arată studiul lui Stark asupra moonilor, a constituit un element activ strategic.
Nu este de mirare că, înainte de Stark şi Lofland cu o sută de ani, Ellen White ajungea la aceeaşi concluzie: „Alcătuirea unor grupe mici ca bază pentru lucrarea creştină mi-a fost descoperită de către Acela care nu se înşală.” (Slujirea creştină, p. 72)
Se pare că nu avem nevoie de adepţii Bisericii Unificării pentru a înţelege că ataşamentul interpersonal a fost mereu puterea şi strategia folosite de Dumnezeu pentru construirea comunităţii Sale pe pământ. Istoria Faptelor şi a adventismului timpuriu sunt realităţi împletite din firul puternic al relaţiilor interpersonale din comunitatea grupelor mici. Dat fiind caracterul izolat al vieţii şi societăţii de azi, există vreun timp mai potrivit când tu şi eu să îmbrăţişăm sfatul Aceluia care nu Se poate înşela?