„Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el, cu Mine.” (Apocalipsa 3:20)
Poate că generaţia noastră are nevoie de o verandă! Dacă mergi cu maşina printr-un sătuc de munte izolat, vei observa cu ușurință că numai casele foarte, foarte vechi – acelea în care se adună amintiri de peste un secol – dispun de acea parte de arhitectură numită veranda din față. Amintiri în alb și negru ale bunicului așezat într-un jilț, care își strânge nepoții în juru-i, sunt amintiri rămase undeva în subconştientul nostru naţional.
De fapt, observatori, precum Joseph Myers, sugerează că viaţa din secolul al XXI-lea a creat deja noi „verande” pentru generaţia prezentă – de la reţelele de socializare (MySpace, Facebook etc.) până la cafenelele omniprezente – prin spaţiul de întâlnire în care se pot realiza relaţii sociale şi de comunitate. Este vorba de ceea ce Myers numeşte „spaţiul median”, aflat între cel privat al universului propriu şi al căminului meu şi acela al supravieţuirii la locul agitat de muncă, un spaţiu intermediar în care ne putem întâlni şi hrăni relaţii, fără a încălca limitele intimităţii vieţii personale. „Experienţa legăturilor sociale îi atrage pe oameni să se oprească pentru un moment.” (The Search to Belong, p. 127)
Deci cum putem construi „verande” pentru bisericile noastre? Ce s-a întâmplat cu mesele de părtăşie de odinioară? Înainte de a închide cartea plictisit, lasă-mă să îţi amintesc, aşa cum ne reaminteşte textul de astăzi tuturor, că, atunci când doreşte să Se apropie de noi în mod personal, Dumnezeu Se prezintă ca bătând la uşă, sperând să intre şi să ia masa cu noi ca între prieteni. Poate că şi lui Dumnezeu Îi plac mesele de părtăşie! În cadrul programului Pioneer, ne-am străduit să menţinem o masă de părtăşie pentru familii şi prietenii vizitatori. Ştiu, este nevoie de multă muncă. Însă am ajuns la concluzia că avantajele „verandei” sociale, în care vizitatorii se simt bine primiţi, iar membrii se simt folositori, transformă efortul într-unul care merită, de dragul dragostei. Ce ar fi dacă, împreună cu câţiva membri, aţi alcătui o echipă care să organizeze o dată pe lună, pe trimestru sau pe an o masă de părtăşie? Mai mult, dacă grupele de la Şcoala de Sabat ar face cu schimbul pentru organizarea unui asemenea eveniment? Dacă generaţia noastră flămânzeşte după comunitatea unei verande, chiar şi o adunare mică poate astâmpăra un asemenea dor, nu-i aşa?