VINO, UNITATE!

„Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi.” (Ioan 17:11)Eram în casa de rugăciune, într-o adunare de miercuri seară, şi meditam la car­tonaşul de rugăciune primit la intrare, când deodată mi-am dat seama că, în cu­vântul „comunitate”, sunt combinate sunetele altor două cuvinte: come („vino”) şi unity („unitate”). Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai convins că orice chemare la „comunitate” este, de fapt, o chemare la „unitate”. De fapt, dacă luăm din „comunitate” cuvântul „unitate”, nu mai rămâne nicio „comunitate”…

De aceea este atât de profundă rugăciunea de Mare-Preot a lui Isus din Ioan 17. El avea multe motive de mijlocire la Tatăl – siguranţa ucenicilor Săi în timpul arestă­rii iminente clandestine şi al procesului-fulger cu care avea să Se confrunte, creşterea mondială a mişcării noi pe care avea să o lase în urmă, triumful noii teologii, care avea să spargă graniţele iudaismului. În schimb, de patru ori într-o singură rugăciune, Hris­tos pledează ca „toţi să fie una” (Ioan 17:11,21-23). Cu siguranţă, unitatea noastră era motivul de suferinţă al Mântuitorului.

De ce? Gândeşte-te la cuvintele următoare, scrise în urmă cu un secol, din prisma subiectului nostru: „(Comunitate) în diversitate printre copiii lui Dumnezeu – manifestarea dragostei şi a răbdării în ciuda deosebirilor de dispoziţie – aceasta este mărturia pe care Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o dea păcătoşilor… Aceasta (co­munitatea) este dovada cea mai convingătoare despre lumea maiestăţii şi virtuţii lui Hristos, despre puterea Sa de a îndepărta păcatul. Forţele întunericului nu au şanse împotriva credincioşilor care se iubesc unii pe alţii aşa cum i-a iubit Hristos, care re­fuză să creeze înstrăinare şi conflicte, care stau împreună, sunt amabili, curtenitori şi cu inimă blândă, preţuind credinţa care lucrează din dragoste şi curăţă sufletul… În (comunitate), există o viaţă şi o putere care nu pot fi obţinute altcumva.” (Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 286)

Numai prin comunitate putem obţine puterea de viaţă a lui Hristos. Chemarea Sa la unitate este un apel la „cea mai convingătoare dovadă” disponibilă în această lume seculară despre puterea Mântuitorului. De ce? Pentru că, atunci când oameni atât de diferiţi, precum tu şi eu, sunt uniţi într-o comunitate prin dragoste necondiţionată, ce poate fi mai convingător despre puterea Evangheliei, care transformă şi ridică omeni­rea decăzută? Chiar şi numai pentru acest motiv, comunitatea nu este doar o alegere pentru cei aleşi. Este un mandat încredinţat de Hristos, este subiectul rugăciunilor Sale aprinse.