„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet… Şi un mare har era peste toţi.” (Faptele apostolilor 4:32,33)De ce suntem atât de critici cu noi atunci când greşim? Trăim noi cu impresia că este posibil să navighezi prin viaţă fără eşecuri repetate şi dureroase? Anne Lamott, în cartea ei Traveling Mercies, povesteşte despre invitaţia pe care a primit-o, ca scriitoare debutantă, de a păşi pe aceeaşi scenă cu un autor de talie mondială. Concepută ca un dialog între ea şi celălalt autor, seara s-a terminat în dezastru. Anne a bâiguit comentarii neavizate şi şi-a pus în dificultate invitaţii în faţa largii audienţe. Mult mai târziu, ea nota: „Teama mea de eşec m-a urmărit cu intensitate toată viaţa. Cred că părinţii mei mi-au insuflat în mod neintenţionat această idee: Dacă eşti ceea ce faci, iar ceea ce faci nu-ţi prea iese, atunci unde ajungi? S-a terminat; eşti desfiinţat. Toate prevestirile pe care le-ai simţit în întuneric se adeveresc, iar oamenii te privesc în felul acesta” (p. 142). Dar, meditând asupra harului, paradigma sa asupra eşecului s-a transformat şi a început să-l vadă ca pe un dar: „Darul eşecului”, conclu-zionează ea, „frânge toate corsetele care te condiţionau să arăţi bine: este darul care te ajută să te simţi mai flexibil” (p. 143).
Oare au şi cei aleşi nevoie să se simtă mai flexibili? Corsetele care ne ajută să pozăm mai bine profilul spiritual sunt o proptea de moment, dar conduc la moartea comunităţii! Căci, dacă se răspândeşte impresia că, pentru a face parte din comunitatea noastră, trebuie să fii un gigant spiritual (fără flexibilităţi permise), atunci nu ne amăgim numai pe noi înşine, ci se ajunge până acolo încât comunitatea noastră să rămână goală. Adevărul este că, asemenea bisericii din Faptele apostolilor, avem nevoie de „un mare har” peste noi toţi.
„Harul este nici mai mult, nici mai puţin decât chipul pe care îl poartă dragostea atunci când se întâlneşte cu imperfecţiunea, slăbiciunea, eşecul şi păcatul” ( Joseph Cooke, Celebration of Grace, p. 13). O, câtă nevoie au cei aleşi de chipul acesta! Gândeşte-te la toţi oamenii pe care Dumnezeu i-ar putea vindeca şi restaura dacă harul ar fi chipul purtat de dragoste în biserica noastră! O comunitate de „mare har”… Dacă am fi aşa, oamenii ar da năvală peste noi.
Martin Luther avea dreptate: „Împărăţia (a se citi comunitatea) trebuie să fie în mijlocul duşmanilor noştri. Omul care nu suportă gândul acesta nu doreşte să facă parte din Împărăţia (comunitatea) lui Hristos; el doreşte să stea printre prieteni, să şadă între tufele de trandafir şi liliac, nu lângă oamenii răi, ci lângă cei devotaţi. O, voi, blasfematori şi trădători ai lui Hristos! Dacă Hristos ar fi făcut aşa cum faceţi voi, cine ar mai fi fost cruţat?” Fără plată am primit un aşa de „mare har”, iar acum este timpul să îl dăm şi noi „fără plată” tuturor.