„În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei. (…) Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Isus, când l-a văzut zăcând şi fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: «Vrei să te faci sănătos?» «Doamne», I-a răspuns bolnavul, «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.»” (Ioan 5:2,3,5-7)
Ce mărturisire tristă: „Nu am pe nimeni să mă ajute!” Dar crezi că invalidul care zăcea lângă scăldătoarea Betesda era singurul de pe pământ care putea face o asemenea mărturisire dureroasă? În proximitatea câtor apartamente, case, cămine, rulote, maşini şi adăposturi nu va trece Isus diseară, doar pentru a auzi acelaşi suspin înfundat: „Nu am pe nimeni să mă ajute”? Câte rânduri de scaune nu sunt aglomerate în Sabat de oameni cu acelaşi strigăt în inimă. Sau, poate, ar trebui să ne întrebăm: Câte scaune vor rămâne goale Sabatul viitor din pricina acestui strigăt?
Pot să-ţi împărtăşesc un secret? Pentru prea mulţi dintre cei aleşi, ziua cea mai singură a săptămânii este Sabatul. Desigur, îşi vor strânge curajul, îşi vor afişa zâmbetul artificial, vor urca în maşină, vor intra pe poartă, vor ocupa un loc în grupa de studiu (chiar dacă vin mai mult pentru închinare), vor cânta din cartea de imnuri şi vor asculta predica. Însă cea mai dureroasă parte din ritualul de ţinere a Sabatului de abia urmează. Pentru că, după binecuvântare şi muzica de încheiere, atunci ei trebuie să se ridice, să treacă pe lângă noi, ştiind că nu e nimeni care să le răspundă zâmbetului, nimeni care să le strângă mâna şi să-i întrebe: „Cum v-a fost săptămâna?” Sau: „Nu aţi vrea să veniţi la noi la masă astăzi?” Asemenea conversaţii au loc doar în visurile lor. Însă Sabatul acesta trebuie să treacă încă o dată neobservaţi prin foaierul gălăgios, să iasă în razele soarelui sau în ploaie şi să se îndrepte curajoşi spre maşină, lăsând în urmă biserica şi ocazia de a se „întoarce acasă”. Din nou singuri. Din nou. Şi din nou.
„Ziua aceea era o zi de Sabat” (Ioan 5:9). Dacă Isus nu ar fi luat iniţiativa de a Se îngriji personal de bolnavul acela în Sabat, nu am avea habar ce aşteaptă El să facem de multă vreme pentru bărbaţii, femeile şi copiii care încă vin în Sabat cu mărturisirea care frânge inima: „Nu am pe nimeni să mă ajute.” În Numele lui Hristos, de ce nu-i putem ajuta?