„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.” (Galateni 6:2)
Suedezii au o zicală: „Bucuria împărţită este o bucurie dublă, iar tristeţea împărţită este o tristeţe pe jumătate.” Când le împart cu tine, bucuria mea se dublează, iar tristeţea mea se înjumătăţeşte. Pentru că viaţa a fost făcută să fie împărţită, nu-i aşa? Dumnezeu nu ne-a creat să fim nişte singuratici. Aşadar, cum putem noi să ne purtăm sarcinile unii altora? Ce zici de aceşti trei paşi simpli?
1. Trebuie să ies din zona mea de confort. Desigur, nu este confortabil pentru mine să trec dincolo de relaţia de suprafaţă pe care o am cu tine (prin discuţii superficiale despre vreme sau despre ştiri) şi să te întreb ce mai faci tu cu adevărat şi cu ce ţi-aş putea fi de ajutor. Pentru că, odată ce te voi întreba, sunt obligat să şi răspund. Însă adevărul este că, până nu vom face ceea ce nu ne vine în mod natural să facem – adică să respiri adânc, să îţi iei inima în dinţi şi să întrebi: „Te-aş putea ajuta cu ceva?” – nu vom dărâma barierele noastre de siguranţă sterilă şi nu vom deveni comunitatea plină de compasiune pe care Dumnezeu o aşteaptă de la cei aleşi.
2. Trebuie să păşesc în zona ta de dificultate. Câtă vreme eu nu intru în ea, nici tu nu poţi ieşi din ea. Inima chinuită are nevoie de cineva care să îi ridice povara grea emoţională, spirituală sau financiară. Nimeni nu îşi doreşte cu adevărat să sufere singur. Vrei să-mi spui despre povara ta, însă îţi este teamă să nu mă împovărezi pe mine, de aceea ai nevoie ca eu să iau iniţiativa şi să vin la tine.
3. Trebuie să te atrag în cercul meu de prieteni. Deşi aceasta nu presupune că trebuie să devenim tovarăşi la cataramă, înseamnă totuşi să te introduc în comunitatea din care fac parte. Pot invita câţiva prieteni care să ni se alăture într-un grup mic, nou, deschis pentru tine. Pentru că, dacă nu suntem numai noi doi, îţi dai seama că eu nu sunt o ciudăţenie sau o excepţie, ci că Dumnezeu chiar are o familie de fraţi şi de surori în care poţi găsi părtăşie.
Cum am ales paşii aceştia de urmat? Simplu. Ei sunt paşii pe care Isus i-a făcut pentru a purta poverile noastre. El a ieşit din zona de confort a cerului. A păşit adânc în zona de necazuri a pământului şi a păcatului. Apoi i-a atras pe toţi în cercul de prieteni: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31:3), „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28), „v-am numit prieteni” (Ioan 15:15). Nu este de mirare că s-a spus despre El: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15:2). Acesta este adevărul: Isus a construit o comunitate din păcătoşi. Şi mai există un adevăr: Nu vom avea o comunitate până nu vom proceda la fel.