„Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului.” (Faptele apostolilor 17:24-26)
Statele Unite o numesc „Ziua Independenţei”, dar, date fiind următoarele statis-tici, poate ar trebui să o vedem ca „Ziua Dependenţei”.
Cineva mi-a trimis un e-mail (ştii tu, dintr-acela pe care îl dai din mână în mână de cincizeci şi şapte de ori), care mi-a deschis ochii faţă de realităţile civilizaţiei acesteia de care aparţinem tu şi eu. Se spune că, dacă am putea concentra populaţia pământului la un sat de exact o sută de oameni şi am păstra ratele demografice neschimbate, lumea noastră ar arăta aşa: cincizeci și șase asiatici, douazeci și unu europeni, paisprezece din emisfera vestică (Nord şi Sud) şi opt din Africa. Cincizeci şi două ar fi femei, iar patruzeci şi opt, bărbaţi; şaptezeci nu ar fi albi, deci numai treizeci dintre ei. Şaptezeci nu ar fi creştini, deci numai treizeci dintre ei. Şase dintr-o sută ar poseda 59% din averea lumii, toţi aceştia provenind din Statele Unite. Optzeci ar trăi în locuinţe improprii; şaptezeci nu ar şti să citească; cincizeci ar suferi de malnutriţie, unul ar fi în pragul morții, iar unul gata să se nască; unul ar avea studii superioare, şi unul (da, numai unul) ar deţine un computer.
„Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Aceştia toţi sunt fraţii noştri? Evident, este imposibil să purtăm în gândurile şi sentimentele noastre întreaga lume – nu ar încăpea nici în inimă, nici pe umeri. Textul de astăzi ne aminteşte că numai Dumnezeu ţine toată lumea în mâinile Sale. Dar, într-o lume care, prin tehnologia comunicaţiei, poate fi redusă la dimensiuni accesibile, rămânând totuşi atât de dramatic divizată între cei care au şi cei care nu au, cum am putea oare să fim păzitorii unii altora? Poate că ar trebui măcar să începem să facem lucrul acesta în familia noastră.
Norma Mailer, un scriitor american, a luat pulsul acestei lumi când a observat: „Ni s-a furat ceva ce încă nu ştim să numim.” Ar putea fi oare capacitatea noastră de a ne dărui celor din jurul nostru? Ne-am pierdut noi sentimentul comunităţii? Am abandonat noi familia noastră divină pentru pixelii noştri de izolare privată în secolul XXI? În locul independenţei noastre, poate avem nevoie să ne declarăm dependenţa unii faţă de ceilalţi. Poate că primul pixel care poate fi mărit este al meu. Vrei să intri şi tu?