„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. (…) Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.” (Psalmii 46:1-3,7)
Acestea sunt cuvintele care l-au inspirat pe Martin Luther să scrie „Ein feste Burg ist unser Gott” – Cetate tare-i Dumnezeu – imnul inspirator al Reformei. Când intonăm astăzi imnul acesta, cântăm speranţa noastră, credinţa noastră, încrederea noastră în „Dumnezeul lui Iacov”, care este adăpostul nostru, în „Domnul Savaot” al cărui Nume rămâne în veac. Nu este de mirare că psalmistul exclamă: „De aceea nu ne temem!”
În cartea Now Is the Hour (Acum este ceasul), Llewellyn Wilcox relatează din al Doilea Război Mondial o întâmplare despre un tată şi fetiţa lui, care au fugit în adăpostul antiraid din spatele casei în timpul bombardamentului asupra Londrei. Deasupra lor moartea şi distrugerea măturau totul. Fetiţa era speriată. Temându-se să nu adoarmă amândoi şi să rămână nepregătiţi faţă de pericolul nopţii, tatăl a învelit-o pe fiica sa, a stins lumina şi s-a aşezat pe un pat îngust, lângă celălalt perete.
Însă fetiţa nu putea adormi. Zgomotul de deasupra, neobişnuinţa cu umbrele întunecate ale adăpostului şi absenţa mamei erau mai mult decât putea ea îndura. „Tati”, şopti ea, „eşti acolo?”
„Da, scumpo, sunt aici. Acum culcă-te”, i-a răspuns el încet. Fata a încercat să asculte. Dar nu a reuşit. Nu după multă vreme, glasul ei subţire s-a auzit din nou: „Tati, eşti încă acolo?” De îndată a venit răspunsul: „Da, scumpa mea, sunt aici. Nu te teme; culcă-te doar. Totul este bine.” Şi pentru o vreme a fost doar linişte, fiecare pierdut în gândurile sale.
Dar, în cele din urmă, când nemişcarea şi întunericul nu au mai fost de suportat, glasul micuţei, tânjind după asigurare, s-a auzit a treia oară: „Tati, te rog, mai spune-mi doar un lucru: stai cu faţa la mine?” Prin întuneric a venit îndată răspunsul tatălui: „Da, scumpo, tati este chiar aici, cu faţa la tine.” Atunci, fetiţa a adormit imediat, cu toată încrederea unui copil.
„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru…, de aceea nu ne temem.” Veşti bune pentru cei aleşi, în criza ce stă să vină – indiferent ce ne aşteaptă, faţa Tatălui este întoarsă către noi.