După cum am văzut, Domnul Isus era un bun cetăţean evreu, care făcea ce era dator chiar şi atunci când viaţa Sa era pusă în pericol (Ioan 7:1,25,26; 10:31). De altfel, El a declarat că scopul Său nu era să desfiinţeze „Legea sau Prorocii” (Matei 5:17-20).
6. Cum putem să înţelegem Ioan 8:1-11 şi Matei 19:1-9 în lumina pasajelor din Deuteronomul 22:23,24 şi 24:1-4? Ce se întâmplă aici?
Unii farisei au încercat să-L învinuiască pe Isus pe orice cale (vezi Ioan 8:6) de încălcarea legii. Când au adus-o la El pe femeia prinsă în adulter, ei I-au spus: „Moise… ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?” (Ioan 8:5). Mântuitorul le-a răspuns: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (vers. 7). Interesant este că El nu le răspunde direct la întrebare, mai mult, practic, El sprijină Legea lui Moise. El nu declară că femeia nu ar trebui ucisă cu pietre, ci îi constrânge pe acuzatorii ei să îşi vadă propriile călcări ale legii. Chiar şi absolvirea de vină a femeii este în armonie cu Legea lui Moise, deoarece în jurul ei nu mai rămâne nimeni care să o acuze, iar pentru aplicarea pedepsei era nevoie de cel puţin doi martori (Deuteronomul 17:6).
În discuţia cu privire la divorţ şi recăsătorire, Domnul Isus pare să contrazică Legea lui Moise, accentuând ideea că, la început, nu era acceptat niciun motiv de divorţ (Matei 19:4-6). Însă, când fariseii fac referire la porunca lui Moise din Deuteronomul 24:1-4, El dă câteva explicaţii edificatoare: Moise nu a impus nicăieri ca divorţul să aibă loc în anumite circumstanţe, ci a îngăduit divorţul în acele circumstanţe din cauza încăpăţânării poporului (Matei 19:8). Observăm, aşadar, că Hristos nu desfiinţează nicio prevedere a legii mozaice, nici chiar atunci când o critică. El era un evreu credincios din toate punctele de vedere, un evreu care respecta legile lui Moise.
Cum putem avea o atitudine echilibrată, de îmbinare a dreptăţii cu mila, faţă de cei care cad în păcat? Suntem oameni şi suntem tentaţi să înclinăm balanţa fie spre dreptate, fie spre milă. Spre care dintre acestea două este mai bine să o înclinăm? De ce?