Ecl.9.10: Tot ce găseşte mîna ta să facă, fă cu toată puterea ta!
Cultura muzicii de fanfară, în Republica Moldova își are obârșia în perioada de creștere a numărului de membri cât și a numărului de biserici mari, ce datează anilor ’70 ai secolului trecut. Aproape în fiecare biserică cu un număr mai mare de membri erau constituite diverse ansambluri instrumentale, printre care și cel de fanfară. Tineri și tinere, consacrați Domnului și plini de „dragostea dintâi” își consacrau timpul cât și banii pentru a procura, iar mai apoi pentru a cânta la „trube”. Chiar dacă erau vremuri grele pentru credincioși, biserica își trăia din plin viața de credință.
Odată cu schimbările radicale în viața politico-socială, când oamenii și-au văzut viitorul nesigur, iar lupta pentru existență s-a dovedit a fi inevitabilă, membrii bisericii, ca și ceilalți cetățeni, și-au găsit rezolvarea problemelor finaciare în exil, departe de casă la muncă în străinătate. Astfel, s-a produs inevitabilul: au rămas bisericile fără generația de varstă medie, și chiar tinerii, atingând majoratul au luat drumul exilului. Desigur, prin plecarea în masă, și ansamblurile muzicale de altădată deveneau istorie.
Totuși, în anumite locuri, ca prin minune, membrii bisericii au reușit să păstreze sau să reînvie ceea ce se construiseră mai multe decenii la rând. Printre puținele biserici în care s-a reușit acest lucru se enumeră și biserica Ivanovca – Nouă, din r-n.Cimișlia. Membrii bisericii (în special familia Jentimir) au depus tot efortul pentru reînvierea fanfarei. Cu multă credință și străduință, ei au reușit să adune aproximativ 20 de persoane de vârste și genuri diferite și să cânte ca altădată pentru Slava lui Dumnezeu cu fanfara. Se întâmpla aceasta în iarna anului 2009. Trebuie de menționat că instrumentele la care suflau erau cele rămase din anii 70, doar că calitatea lor, cu trecerea timpului a fost serios afectată. Dumnezeu a văzut în acest grup un viitor prin care El se va putea manifesta. Astfel, un an mai târziu, cineva le finanța un set de instrumente noi, de o calitate mult mai bună. Ce-i drept, Dumnezeu nu le dădea aceste instrumente, care costau o sumă destul de considerabilă, pentru o slujire locală. Dumnezeu le pregătea un viitor. Dumnezeu avea un plan bine definit cu acești oameni.
Acumulând un anumit nivel muzical, Andrei Jentimir, dirijorul de la data aceea, a înțeles că colectivul dat poate să crească mult mai mult în calitate. Pentru aceasta era nevoie de o persoană cu studii muzicale profesionale. Astfel, prin hotărârea membrilor fanfarei cât și a comitetului bisericii, a fost invitat în calitate de dirijor, Anatolii Sajin, locuitor în unul din satele apropiate, aflat la o distanță de 25 km. Repetițiile sistematice și calitative au făcut ca într-un scurt timp să se ridice și nivelul calitativ al fanfarei. Astfel, începând cu slujirea în cadrul evenimentelor organizate de biserica locală, fanfara a început să fie solicitată și în alte localități, fie din apropierea sau de la distanțe mai mari.
Timpul se scurgea. Calitatea muzicală era în continuă creștere. Aprecierea venea atât din partea membrilor bisericii cât și a celor din afara ei. Dumnezeu își aducea la îndeplinire planul prin acești fanfariști. Fie că cântau în incinta caselor de rugăciune, în curțile acestora, în parcuri, pe stadioane, în case de cultură, în școli, în fața diferitor clădiri publice, oamenii erau plăcut surprinși, mulțumiți și lăudau pe Dumnezeu, mai cu seamă după ce aflau că acest colectiv aparține unei confesiuni religioase (Adventiști de Ziua a Șaptea) și muzicienii, care prezentau o prestație profesională erau fără studii muzicale. Într-o ocazie, aflându-se în incinta studioului tele-radio Moldova, pentru înregistrarea primului album, redactorul-șef al acestei instituții a venit cu rugămintea ca coloana sonoră înregistrată de acest colectiv să fie transmisă în arhiva tele-radioului, cu permisiunea de emitere în cadrul emisiunilor muzicale. Astfel, de mai multe ori, pe parcusrul unui an pe undele radioului național, muzica ce-L onora și glorifica pe Dumnezeu, pătrundea în casele oamenilor.
Un capitol aparte din viața muzicală a acestui colectiv îl reprezintă participarea la serviciile funebre. Armoniile minore alături de ritmurile lente reușesc să atingă acele coarde ale naturii umane care îl fac sensibil și îl pune pe gânduri asupra rostului omului pe acest pământ. De fiecare dată când fanfara cântă la înmormântare, vecinii sau trecătorii doritori de a asculta muzică, se apropie de grupul de oameni, care sunt în doliu, sau de cei care li s-au alăturat acestora pentru susținere și încurajare. Iar în momentul începerii serviciului funebru propiu zis, pastorul reușește să dea sens vieții citând din Sfânta Scriptură cuvintele lui Dumnezeu. Astfel, fără să-și de-a seama orice om prezent la acest serviciu, se pomenește a fi voalat de cuvântul dragostei Dumnezeiești, și fie că-i va fi de mărturie, fie că-i va fi spre mântuire, cuvântul Domnului își seamănă sămânța…
Chiar dacă puțini sunt cei ce nu au posibilitatea să asculte muzică, poate mult mai puțini realizează că muzica este un limbaj prin intermediul căruia se transmit mesaje. Fanfara, prin sunetele ei puternice, cât și prin piesele pe care le interpretează, își are „cuvântul” ei în cadrul proclamării întreitei solii îngerești. „Ceea ce faceți voi într-o oră de cântat, noi facem în 10 predici” – ne spuneau mai mulți pastori, martori la prestația muzicală a acestui colectiv. Suntele puternice ale fanfarei reușesc să transmită ascultătorului, într-un mod aparte mesajul : DOMNUL VINE!!!
„Drumul slavei trece și pe la cruce” , scria un vers dintr-un cântec. Pe data de 1 iunie 2012, întorcându-se de la o înmormântare, microbusul în care se aflau 12 fanfariști alături de alte 5 persoane nimerește într-un banal, dar foarte grav accident rutier. Peste microbus se izbește un camion, care lasă în urma sa un adevărat dezastru…. cinci morți (2 muzicieni), 12 răniți, internați în spital cu diverse traume… oameni în comă… fracturi multiple… contuzii… sânge… lacrimi… multă durere… strigăte… ofuri… întrebări fără răspunsuri…
… greu. Foarte greu… o țară întreagă era într-un adevărat șoc. O biserică întreagă era în doliu… telefoane de încurajare… vizite… multe rugăciuni… MULTĂ PUTERE!!! Dacă în ziua accidentului, după investigațiile medicale medicii spuneau că cel puțin 4 persoane vor fi legate de pat minimum 3 luni, din motiv că bazinele le erau fracturate, iar alte 3 vor sta în gips din aceleași motive, doar după 3 zile, aceeași medici, folosind aceleași aparate de investigare au zis că veți merge foarte curând acasă. Timp de 7 zile 8 persoane fuseseră externate, iar încă după o săptămână în spital rămânea doar unul dintre cei implicați în acest accident… Dintre alte 4 persoane care erau în comă, și pentru care medicii se rezervau în pronunțări cu privire la șansele lor de supraviețuire, doar unul a decedat. Restul au fost întorși la viață.
Au fost oare aparatele „oarbe”?…
Nu! Dumnezeu făcea minuni! „Voi meritați să fiți incluși în cartea recordurilor Guinness! Așa accident grav, atâția decedați, și o externare atât de rapidă” – ziceau medicii care se ocupau de reabilitarea pacienților. Cred că am avut peste 1000 de vizitatori timp de o săptămână… Dumnezeu spunea într-un mod aparte unei lumi seculare că El are un popor pe acest pământ…
Zilele de doliu s-au scurs… amintirile de acea zi nefastă au rămas. Treptat am început să culegem efectele acelui grav accident. O parte dintre fanfariști s-au aflat în situația de a fi nevoiți să plece. Cei rămași, chiar dacă se simțeau mai mult sau mai puțin bine, nu puteau toți să continue să cânte. Trompeta cerea multă putere fizică, iar cei accidentați nu o aveau îndestulător. … ce e de făcut? Rugăciunea la Dumnezeu este putere… Rugăciunea cu credință are răspuns. Și răspunsul a venit.
Minunea cea mai mare pentru toți a fost faptul că am reluat ocupațiile. Într-adevăr aceasta a fost o minune. Se vehiculau zvonuri că odată cu accidentul, fanfara „Trâmbiți Advente” a „murit”. Dar NU! Nu am murit. Doar ne opriserăm pentru un scurt timp. Și nu din propria voință. Cei care au dorit să continue să cânte la fanfară s-au strâns împreună pentru a relua ocupațiile. A fost nevoie să schimbăm oameni, de la o voce la alta. Au fost invitate persoane noi pentru a completa lipsurile. Minunea cea mai mare este, că după accident, toboșarul a fost nevoit să plece din țară (mama lui decedase în accident, iar tatăl său era la lucru în Rusia), iar în locul lui, s-a oferit să bată tobele, tocmai fratele mai mic, al unuia dintre fanfariștii decedați în momentul accidentului. Și aceasta nu e totul. El nu veniseră singur. Cu el a venit și mătușa sa. „Voi ați sfidat moartea” – le-am zis. Și așa a fost. Asemenea persoane au insuflat curaj și speranță pentru viitor.
Cu greu, dar treptat ne-am revenit. Ocupațiile sistematice ne-au reântors calitatea. Dumnezeu s-a îngrijit de fiecare dată de orice detaliu. Astăzi, ne uităm în urmă cu amintiri plăcute dar și cu amintiri triste, doar că, suntem deprinși să privim doar înainte. Rugăciunea noastră este: „Doamne, vrem să cântăm până în ziua când vei veni cu sfinții îngeri în slavă”. Și să știți că noi credem aceasta…
Nu uitați, că drumul mântuirii este un drum îngust, doar că poarta spre care duce este cea a veșniciei. Vă invit să ne întâlnim acolo.
A.Sajin, dirijorul fanfarei «Trâmbiți Advente»
