Nu fi prea neprihănit. (Eclesiastul 7:16)
Viaţa creștină trebuie luată în serios, dar nu trebuie să fim exagerat de neprihăniţi. Unii au convingeri sănătoase, nu își neglijează niciodată obligaţiile faţă de biserică, au o purtare bună și cu toate acestea îi irită pe cei din jur, îi fac să se simtă incomod în preajma lor și îi duc la disperare. Ei s-au deprins să dezaprobe o acţiune sau alta a bisericii într-un mod necreștinesc.
Stă în firea noastră să îi dispreţuim pe cei cu care nu suntem de acord. În cadrul dezbaterilor, ajungem să ne enervăm și să ne purtăm necreștinește, dar nu pentru că dorim să apărăm adevărul, ci pentru a ne proteja imaginea.
Să presupunem că intră în biserica noastră un om care nu înţelege învăţăturile și convingerile noastre, dar care Îl iubește pe Domnul Isus. Îl vom accepta noi ca frate de credinţă? E adevărat, doctrinele sunt importante. Dar fără dragoste, nu rămânem decât cu niște convingeri teoretice, pe care nu ni le-am însușit în mod real. Dumnezeu nu este doctrină, ci este puritate, frumuseţe, neprihănire și dragoste veșnică.
Ce anume îi salvează și îi vindecă pe oameni? Ce anume le trezește setea după Hristos și după neprihănirea Sa? Ce anume face o floare să crească? Ce anume face ca seminţele să încolţească după ce au fost așezate în pământ? Frigul nu le ajută, cum nu le ajută nici pământul îngheţat. Plantele încep să crească abia când vine primăvara, când cad peste ele picăturile de ploaie binefăcătoare și când sunt încălzite de razele soarelui. Abia atunci, într-un mediu plăcut și cald, răsar, cresc, înfloresc și aduc roade.
La fel este și cu oamenii. Atitudinea aspră, rece, severă și dispreţuitoare nu aduce viaţă. Abia când reușim să-i înţelegem și să ne pese de ei, abia când văd în noi dragostea și compasiunea Domnului Isus, încep să vină la viaţă.