\Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. (Apocalipsa 2:4)
Scriptura este plină de tablouri greu de înţeles. Dar nu numai ea. De cele mai multe ori, viaţa însăşi este un hăţiş inexplicabil de fapte, gânduri şi acţiuni. De exemplu, este inexplicabil cum a putut Cain să-l ucidă pe fratele său după ce au plecat de la închinare, cum au putut israeliţii să mănânce din „pâinea îngerilor” şi apoi să se ridice şi să danseze în cinstea viţelului de aur sau cum a fost posibil ca Pilat şi Irod să nu îndrăznească să rostească sentinţa în dreptul Domnului Isus în timp ce poporul Său cerea cu nerăbdare execuţia pentru a se putea pregăti de Sabat…
Drumul dintre regăsire şi eşec nu este atât de mare, pe cât am vrea să credem uneori. De la „vom face tot ce a zis Domnul” până la „fă-ne un dumnezeu” nu este decât o clipă, suficient ca să ne luăm ochii de la Dumnezeu şi să îi îndreptăm spre valuri sau spre ceilalţi.
Istoria bisericii creştine este o confirmare a acestei realităţi dureroase. După ce flacăra Reformei protestante a aprins în sufletul oamenilor dorul după căutarea lui Dumnezeu, uitarea şi neîncrederea au fost gata să stingă chemarea veşniciei. Pe vremea lui Whitefield şi a fraţilor Wesley, la nici o sută cincizeci de ani de la moartea lui Luther, marile doctrine ale Reformei erau uitate şi înlocuite cu învăţăturile greşite ale Bisericii Catolice. „Whitefield şi fraţii Wesley, care erau membri ai bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu, dar fuseseră învăţaţi că acesta se putea asigura printr-o viaţă virtuoasă şi prin păzirea rânduielilor religioase.” (TV, p. 208)
Acesta nu este totuşi un dat implacabil. E doar o lecţie că dragostea, bunătatea, credincioşia, evlavia nu se transmit ereditar. Credinţa creştină nu se trăieşte autentic decât „la prima mână”. Iubirea de Dumnezeu, dacă nu este cultivată zilnic, se răceşte şi se pierde, chiar dacă vii de la închinare, mănânci din pâinea vieţii sau păzeşti cu stricteţe Sabatul.
Roagă-L astăzi pe Dumnezeu să te ajute să te îndrăgosteşti iarăşi de El. Şi nu uita că doar El te iubeşte „cu o iubire veşnică”.
În jurnalul său, pe 25 ianuarie 1736, John Wesley mărturiseşte cum, în timpul unei furtuni groaznice pe Atlantic, în timp ce toţi ceilalţi pasageri ţipau de groază, cei din gruparea Fraţii moravi erau liniştiţi şi cântau psalmi. Ei Îl iubeau pe Dumnezeu şi erau siguri de dragostea Lui. A fost momentul de cotitură din viaţa lui Wesley.
Adrian Neagu, pastor, Conferinţa Oltenia