„Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi cuvântul care iese din gura Mea şi să-i înştiinţezi din partea Mea.” (Ezechiel 33:7)Abraham Lincoln a observat odată că oamenii care se laudă cu înaintaşii lor sunt asemenea unui câmp de cartofi – în care partea cea mai bună este ascunsă în pământ. Ar putea fi această observaţie aplicabilă şi nouă, moştenitorii dragostei cu care milleriţii au aşteptat revenirea lui Hristos? O privire în calendar ne aminteşte că, în urmă cu 170 de ani, la această dată, copii, femei şi bărbaţi din susul şi din josul coastei de Est a încă tinerelor State Unite, s-au adunat în saloane şi bucătării, pe câmpuri şi în hambare sau corturi, unindu-se cu toţi cei dragi în solemna, dar fericita aşteptare a revenirii lui Isus, despre care credeau că va avea loc până la miezul nopţii. Cum ar fi ca tu şi eu să credem acum lucrul acesta? Îţi poţi imagina speranţa electrizantă şi neliniştea nesiguranţei care ne-ar cuprinde inimile în timp ce am privi la ceas şi am aştepta?
Textul de astăzi este porunca impunătoare pe care fermierul şi cercetătorul baptist William Miller nu a putut-o ignora la vârsta maturităţii. Timp de treisprezece ani, în casa lui din Low Hampton, New York, a mutat înainte şi înapoi numerele profetice, căutând să asigure logica şi integritatea studiului său. De fiecare dată, calculele sale ajungeau la aceeaşi concluzie: Hristos Se va întoarce pe la mijlocul anilor 1840. Oare nu trebuia să dea alarma? Dar cum ar fi putut el, un fermier de la ţară? „Când eram la ocupaţiile mele”, spunea el, „îmi suna continuu în urechi: «Du-te şi spune lumii despre primejdia în care se găseşte»… Simţeam că, dacă nelegiuiţii puteau fi avertizaţi în mod eficient, mulţi dintre ei s-ar fi pocăit, iar dacă ei nu erau avertizaţi, sângele lor urma să fie cerut din mâna mea” (Tragedia veacurilor, p. 330).
Lupta interioară a fost atât de puternică, încât, în cele din urmă, în august 1831, Miller I-a promis lui Dumnezeu că, dacă va primi o invitaţie de a vorbi despre concluzia sa cutremurătoare pe baza profeţiei, va accepta. Peste câteva minute, o ciocănitură la uşă i-a adus această invitaţie. Miller s-a dus clătinându-se într-o pădure de arţar din apropiere, ca să se roage. De acolo a ieşit ca un om care avea să conducă una dintre cele mai mari redeşteptări spirituale din istoria Americii, cu zeci de mii de oameni aşteptând nerăbdători revenirea lui Isus în ziua de 22 octombrie 1844.
Dar se înşelaseră. Sau poate că nu. Oare, în calitate de urmaşi spirituali ai lor, nu am fost chemaţi să avem aceeaşi ardoare, aceeaşi misiune, aceeaşi pasiune pentru acelaşi Domn Isus? Oare dezamăgirea lor nu este însărcinarea noastră de a sfârşi ceea ce au început ei?