Încă din Grădina Edenului, biserica lui Dumnezeu a fost alcătuită din oameni supuşi greşelii. Însăşi instituţia care avea menirea de a da mărturie despre neprihănirea lui Dumnezeu avea nevoie de neprihănire. Ştafeta a trecut de la unul la altul, dar niciunul dintre alergători nu s-a învrednicit să treacă linia de sosire. Niciunul dintre cei care au primit Legea nu a fost capabil să atingă nivelul ei de neprihănire. Căutarea omului după aprobarea divină părea a fi zadarnică.
Totuşi, când orice speranţă părea pierdută, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi a preluat El Însuşi ştafeta. Fiind al doilea Adam, El a venit pe acest pământ „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”
(Romani 8:3) şi, prin relaţia neîntreruptă cu Tatăl Său, a reuşit să rămână ascultător toată viaţa, până la cruce. Când a înviat, El a trecut linia de sosire, fiindcă a rupt lanţul morţii. Acum, prin puterea Duhului Sfânt, El îi oferă neprihănirea Sa fiecărui credincios. Adevărul acesta, care s-a aflat permanent în centrul făgăduinţei legământului, a fost înţeles cel mai bine abia după încheierea lucrării Sale pe pământ şi după apariţia bisericii creştine din Noul Testament.
Din păcate, biserica creştină, cu toată lumina pe care o primise, s-a dovedit uneori a fi mai puţin credincioasă legământului decât vechiul Israel şi, la scurtă vreme, a fost cuprinsă aproape complet de apostazie. Reforma din secolul al XVI-lea a început să o scoată din această stare, însă chiar şi atunci au existat perioade de regres. Multe doctrine şi învăţături neadevărate au fost păstrate, printre care şi înţelegerea greşită despre rolul şi scopul Legii în cadrul noului legământ. Dumnezeu a văzut că era necesar „să cheme afară” un popor al rămăşiţei, prin care să fie recuperate multe adevăruri.
6. Ce ne spune Scriptura despre împletirea Legii cu harul în ultima solie de avertizare trimisă de Dumnezeu omenirii? Apocalipsa 12:17; 14:6-12.
După cum am văzut, păzirea poruncilor este modalitatea (aleasă de Dumnezeu) prin care oamenii îşi pot manifesta dragostea adevărată. În ce privinţe dăm impresia că păzim poruncile, dar nu manifestăm dragoste în mod real, aşa cum ar trebui? De ce nu are nicio valoare o astfel de păzire a Legii?