2. Cum trebuia să fie sanctuarul? Exodul 40:9,10
Sensul de bază al cuvântul „sfânt” este acela de a fi deosebit şi unic şi, totodată, de a-I aparţine lui Dumnezeu.„Serviciul de la sanctuar era veriga de legătură dintre Dumnezeu şi Israel. Darurile de jertfă aveau menirea de a prefigura jertfa lui Hristos şi, astfel, de a păstra în inimile oamenilor o credinţă neşovăielnică în Răscumpărătorul care urma să vină. Din acest motiv – pentru ca Domnul să poată accepta jertfele lor şi să rămână în mijlocul lor şi, pe de altă parte, pentru ca poporul să poată avea o cunoaştere corectă a planului de mântuire şi o înţelegere corespunzătoare a datoriei sale – era de cea mai mare importanţă ca toţi cei care aveau legătură cu sanctuarul să păstreze sfinţenia inimii şi curăţia vieţii, reverenţa faţă de Dumnezeu şi ascultarea strictă de cerinţele Sale.” – Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 2, p. 1010
3. Care este motivul principal pentru care poporul trebuia să fie sfânt?
Leviticul 19:2; 1 Petru 1:14-16.
Sfinţenia lui Dumnezeu ne transformă şi ne face deosebiţi. Sfinţenia Sa este motivul suprem pentru care poporul Său are o conduită etică în toate domeniile vieţii (Leviticul 19), fie că e vorba de respectarea legilor alimentaţiei (Leviticul 11:44,45), de respectarea preotului (Leviticul 21:8) sau de respingerea poftelor în care trăia altădată (1 Petru 1:14). Domnul vrea să creştem în sfinţenie pe măsură ce ne apropiem de El. Schimbarea aceasta poate avea loc numai prin supunerea firii noastre păcătoase şi prin dispoziţia de a face doar ce e bine, indiferent de consecinţe.
Gândeşte-te la tine, la obiceiurile tale, la preferinţele tale, la activităţile tale etc. Cât din ceea ce eşti şi din ceea ce faci se poate considera a fi „sfânt”? O întrebare destul de grea, nu-i aşa?