Adventiştii de ziua a şaptea cred…
Că în viaţa Domnului Hristos, de desăvîrşită ascultare de voinţa lui Dumnezeu, în suferinţele Sale, în moartea şi învierea Sa, Dumnezeu a prevăzut singurul mijloc de ispăşire pentru păcatul neamului omenesc, astfel ca aceia care prin credinţă primesc această ispăşire să poată avea viaţa veşnică şi întreaga creaţiune să poată înţelege mai bine sfînta şi infinita iubire a Creatorului. Această ispăşire desăvîrşită apără neprihănirea Legii lui Dumnezeu şi bunătatea caracterului Său, căci condamnă păcatul nostru şi, în acelaşi timp, ea aduce împăcare şi regenerare, asigură iertarea noastră. Moartea Domnului Hristos este înlocuitoare şi expiatoare. Învierea Domnului Isus Hristos proclamă triumful lui Dumnezeu asupra forţelor răului şi, acelora care acceptă ispăşirea, le asigură biruinţa finală asupra păcatului şi a morţii. Ea declară domnia Domnului Isus Hristos, înaintea căruia fiecare genunchi din ceruri şi de pe pămînt se va pleca.
Viaţa, moartea şi învierea Domnului Hristos
O uşă deschisă duce la centrul Universului – cerul. O voce strigă: „Intră şi vezi ce se întîmplă aici!”. În spirit, apostolul Ioan priveşte în sala tronului lui
Dumnezeu.
Un curcubeu orbitor ca un smarald înconjoară tronul din mijloc şi fulgere, tunete şi voci pornesc de aici. Demnitari, îmbrăcaţi în haine albe şi purtînd
coroane de aur, stau pe tronuri mai mici. În timp ce doxologia umple aerul, bătrînii se prosternă în adorare, aruncînd coroanele lor înaintea tronului.
Un înger, purtînd un sul cu şapte peceţi, strigă: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” (Apoc. 5, 2). Cu groază, Ioan vede că nu
este nimeni în cer şi pe pămînt vrednic să deschidă sulul. Descurajarea şi groaza sa se transformă în plîns, pînă cînd unul dintre bătrîni îl consolează: „Nu plînge. Iată că Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei” (Apoc. 5, 5).
Privind din nou la tronul cel maiestuos, Ioan vede un Miel ce fusese înjunghiat, dar care acum este viu şi plin de puterea Duhului Sfînt. În timp ce
acest Miel umil ia sulul în mîna Sa, făpturile vii şi bătrînii dau glas unui nou cînt: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost junghiat şi ai
răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pămînt” (Apoc. 5, 9-10). Fiecare fiinţă creată, din cer şi de pe pămînt, se alătură cîntecului lor, spunînd: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, slava, cinstea şi stăpînirea în vecii vecilor” (Apoc. 5, 13).
Ce este aşa de important în sulul acesta? În el se vorbeşte despre salvarea neamului omenesc de sub sclavia lui Satana şi se înfăţişează biruinţa finală a lui
Dumnezeu asupra păcatului. El descoperă o mîntuire atît de desăvîrşită, încît cei înrobiţi de păcat pot fi eliberaţi din închisoarea morţii prin alegerea lor. Cu mult înainte de naşterea Lui în Betleem, Mielul a strigat: „Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps. 40, 7. 8; Evrei 10, 7). Venirea Mielului ce a fost junghiat de la întemeierea lumii este aceea care a realizat mîntuirea neamului omenesc (Apoc. 13, 8).
Harul mîntuitor al lui Dumnezeu
Sfînta Scriptură ne descoperă un Dumnezeu care are o preocupare copleşitoare pentru mîntuirea neamului omenesc.
Persoanele Dumnezeirii sînt unite în lucrarea aducerii oamenilor înapoi la comuniunea cu Creatorul lor. Domnul Hristos a scos în evidenţă iubirea
mîntuitoare a lui Dumnezeu, spunînd: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16).
Scriptura declară că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4, 8). El S-a îndreptat către omenire „cu o iubire veşnică” (Ier. 31, 3). Dumnezeu, care adresează invitaţia mîntuirii, este atotputernic, dar iubirea Lui face necesar ca fiecare persoană care răspunde acestei iubiri să aibă libertatea de a alege (Apoc. 3, 20. 21). Constrîngerea, o metodă contrară caracterului Său, nu poate avea vreo parte în strategia Sa.
Iniţiativa divină. Cînd Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a luat iniţiativa de a-i căuta. Perechea vinovată, Adam şi Eva, auzind sunetul prezenţei
Creatorului lor, nu au alergat plini de bucurie ca să-L întîmpine, aşa cum făceau înainte. În schimb, ei s-au ascuns. Dar Dumnezeu nu i-a părăsit! În mod insistent, El i-a strigat: „Unde sînteţi?”
Cu profundă durere, Dumnezeu a făcut cunoscut consecinţele neascultării lor – durerea şi dificultăţile pe care ei aveau să le întîmpine. Cu toate acestea, în situaţia lor absolut fără nădejde, El a dat pe faţă un plan minunat, făgăduind – în final – biruinţa asupra păcatului şi a morţii (Gen. 3, 15).
Har sau Dreptate? Mai tîrziu, după apostazia lui Israel la Sinai, Domnul i-a descoperit lui Moise caracterul Său binevoitor, dar drept, spunînd: „Domnul
Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam” (Exod 34, 6. 7).
Caracterul lui Dumnezeu este o împletire unică a harului şi dreptăţii, a bunăvoinţei de a ierta şi a refuzului de a socoti pe cel vinovat drept nevinovat.
Numai în persoana Domnului Hristos putem înţelege cum pot aceste calităţi ale caracterului să se armonizeze unele cu altele.
Iertare sau pedeapsă? În timpul apostaziei poporului Israel, Dumnezeu a chemat în repetate rînduri şi cu stăruinţă pe poporul Său să-şi recunoască
nelegiuirea şi să se întoarcă la El (Ier. 3, 12-14). Dar ei au refuzat invitaţia Lui plină de bunătate (Ier. 5, 3). O atitudine de nepocăinţă, ce-şi bate joc de iertare, face ca pedeapsa să fie inevitabilă (Ps. 7, 12).
Deşi Dumnezeu este milostiv, El nu poate ierta pe aceia care se ţin strîns de păcat (Ier. 5, 7). Iertarea are un scop. Dumnezeu doreşte să-i transforme pe păcătoşi în sfinţi. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gîndurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertînd” (Is. 55, 7). Solia mîntuirii Sale sună clar în toată lumea: „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mîntuiţi, toţi cei ce sînteţi la marginile pămîntului! Căci Eu sînt Dumnezeu şi nu altul” (Is. 45, 22).
Mînia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Păcătuirea primilor noştri părinţi a creat în mintea şi inima omului o tendinţă către vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu (Col. 1, 21). În consecinţă, noi merităm mînia lui Dumnezeu, care este „un foc mistuitor” împotriva păcatului (Evrei 12, 29; Hab. 1, 13). Solemnul adevăr este că „toţi au păcătuit” (Rom. 3, 23), toţi sînt „din fire copii ai mîniei” (Efes. 2, 3; 5, 6) şi supuşi morţii, „pentru că plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23).
Mînia divină este felul în care Scriptura numeşte reacţia lui Dumnezeu faţă de păcat şi nelegiuire (Rom. 1, 18). Lepădarea deliberată a voinţei descoperite a lui Dumnezeu – Legea Sa – provoacă în mod îndreptăţit mînia Sa (2 Regi 17, 16-18; 2 Cron. 36, 16). G. E. Ladd scria: „Oamenii sînt păcătoşi din punct de vedere etic şi, atunci cînd Dumnezeu le pune în socoteală nelegiuirile lor, El îi vede ca păcătoşi, ca vrăjmaşi, ca obiecte ale mîniei divine; căci este o necesitate etică şi religioasă ca sfinţenia lui Dumnezeu să se manifeste în mînia împotriva păcatului”. 1 Şi totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeu doreşte să mîntuiască lumea aceasta răzvrătită. În timp ce El urăşte orice păcat, El are un interes plin de iubire faţă de fiecare păcătos.
Răspunsul omului. Modul de comportare al lui Dumnezeu cu poporul Israel a culminat în lucrarea de slujire a Domnului Hristos, care a dat cea mai
clară înţelegere a „nemărginitei bogăţii a harului Său” (Efes. 2, 7). Ioan spunea: „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). „Hristos Isus”, scria Pavel, „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ’Cine se laudă, să se laude în Domnul’. (1 Cor. 1, 30. 31). Cine deci poate dispreţui .bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii răbdări”? Nu este de mirare că Pavel scoate în evidenţă faptul că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă” (Rom. 2, 4).
Chiar răspunsul omului la oferta de mîntuire a lui Dumnezeu nu-şi are originea în fiinţele omeneşti, ci în Dumnezeu. Credinţa noastră nu este decît un
dar al lui Dumnezeu (Rom. 12, 3), după cum este şi pocăinţa (Fapte 5, 31). Iubirea noastră este un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 19). Noi nu ne putem salva singuri de Satana, de păcat, de suferinţă şi moarte. Propria noastră neprihănire este ca o cîrpă murdară (Is. 64, 6). „Dar Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos. Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2, 4. 5. 8. 9).
Lucrarea de reconciliere a Domnului Hristos
Vestea cea bună este aceea că „Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine” (2 Cor. 5, 19). Împăcarea lucrată de El restabileşte legăturile dintre
Dumnezeu şi neamul omenesc. Textul scoate în evidenţă faptul că acest proces împacă pe păcătoşi cu Dumnezeu şi nu pe Dumnezeu cu păcătoşii. Rolul decisiv în conducerea păcătoşilor înapoi la Dumnezeu este Domnul Isus Hristos. Planul lui Dumnezeu de reconciliere este o minune a condescendenţei divine. El avea tot dreptul să lase neamul omenesc să piară.
Aşa cum am arătat deja, Dumnezeu a fost Acela care a luat iniţiativa de a restaura legăturile rupte dintre neamul omenesc şi El Însuşi. „Căci pe cînd eram
vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10). În consecinţă, „ne bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea” (Rom. 5, 11).
„Cuvîntul englezesc atonement (echivalentul cuvîntului romînesc ispăşire) a însemnat iniţial at-one-ment, adică unire, acord înţelegere. Atonement arată
armonia unei relaţii şi, atunci cînd s-a produs înstrăinarea, această armonie avea să se realizeze printr-un proces de împăcare. Înţeles în termenii însemnătăţii ei originale, ispăşirea denotă de drept o stare de reconciliere ce pune capăt unei stări de înstrăinare”. 2
Mulţi creştini limitează în mod exclusiv termenul „ispăşire” la efectele răscumpărătoare, ale întrupării Domnului Hristos, ale suferinţelor şi morţii Sale.
În serviciile de la sanctuar, totuşi, ispăşirea nu cuprindea numai sacrificarea mielului pentru jertfă, ci şi lucrarea preotului de a duce sîngele şi a-l sluji în
sanctuar (Lev. 4, 20. 26. 35; 16, 15-18, 32. 33). Deci, în armonie cu această înţelegere biblică, ispăşirea poate să se refere atît la moartea Domnului Hristos, cît şi la lucrarea Sa de mijlocire în Sanctuarul ceresc. Acolo, ca Mare Preot, El oferă rezultatele jertfei Sale ispăşitoare, o jertfă completă, desăvîrşită, pentru a realiza împăcarea neamului omenesc cu Dumnezeu. 3
Vincent Taylor remarca, de asemenea, că doctrina despre ispăşire are două aspecte: a) acţiunea mîntuitoare a Domnului Hristos, şi b) însuşirea lucrării Sale prin credinţă atît individual, cît şi colectiv. Acestea două, împreună, constituie ispăşirea. Din această perspectivă, el concluzionează, spunînd că .ispăşirea este adusă la îndeplinire pentru noi şi lucrată în noi”. 4
Acest capitol se ocupă de ispăşire în relaţia ei cu moartea Domnului Hristos. Ispăşirea asociată cu înalta Sa lucrare preoţească va fi discutată mai tîrziu.
Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos
Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos la Golgota marchează punctul de cotitură în relaţiile dintre Dumnezeu şi neamul omenesc. Deşi există un raport al
păcatelor poporului Său, ca rezultat al împăcării, Dumnezeu nu le mai pune în socoteală păcatele (2 Cor. 5, 19). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu anulează pedeapsa sau că păcatul nu mai trezeşte mînia Lui. Ci, mai degrabă, înseamnă că Dumnezeu a găsit o cale de a acorda iertare păcătoşilor pocăiţi, în timp ce susţine şi înalţă încă dreptatea Legii Sale veşnice.
Moartea Domnului Hristos, o necesitate. Pentru ca un Dumnezeu plin de iubire să menţină dreptatea şi neprihănirea Sa, moartea ispăşitoare a Domnului Hristos a devenit „o necesitate morală şi legală”. „Dreptatea lui Dumnezeu cerea ca păcatul să fie adus la judecată. De aceea, Dumnezeu trebuia să aducă la îndeplinire judecata asupra păcatului şi, în acest fel, şi asupra păcătosului. În aducerea la îndeplinire a acestui lucru, Fiul lui Dumnezeu a luat locul nostru, locul păcătosului, după voia lui Dumnezeu. Ispăşirea era necesară, pentru că omul se afla sub mînia îndreptăţită a lui Dumnezeu. Aici se află inima Evangheliei, a iertării păcatului şi taina crucii Domnului Hristos. Neprihănirea desăvîrşită a Domnului Hristos a satisfăcut în mod adecvat dreptatea divină şi Dumnezeu este binevoitor să accepte sacrificiul Domnului Hristos în locul morţii omului”. 5
Persoanele care nu sînt dispuse să accepte sîngele ispăşitor al Domnului Hristos nu primesc iertare de păcat şi sînt încă supuse mîniei lui Dumnezeu. Ioan
spunea: .Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mînia lui Dumnezeu rămîne peste el” (Ioan 3, 36).
Astfel, crucea este o demonstrare atît a milei lui Dumnezeu, cît şi a dreptăţii Sale. „Pe El Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele
Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încît să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3, 25. 26).
Ce realizează jertfa ispăşitoare? Tatăl Însuşi a fost Acela care a prezentat pe Fiul Său ca „jertfă de ispăşire” (Rom. 3, 25 – greceşte hilasterion). Folosirea cuvîntului hilasterion în Noul Testament nu are nimic de-a face cu ideea păgînă de „a îmblînzi un Dumnezeu mîniat” sau .a potoli un Dumnezeu răzbunător, arbitrar şi capricios”. 6 Textul descoperă faptul că .Dumnezeu, în hotărîrea îndurării Sale, a prezentat pe Domnul Hristos ca ispăşire pentru mînia Sa sfîntă, produsă de vina omului, pentru că El a acceptat pe Domnul Hristos ca reprezentant al omului şi ca Înlocuitor divin, care să suporte judecata Sa asupra păcatului”. 7
Din această perspectivă putem înţelege descrierea lui Pavel privind moartea Domnului Hristos: „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros, lui Dumnezeu” (Efes. 5, 2; vezi Gen. 8, 21; Ex. 29, 18; Lev. 1, 9). .Jertfa de bună voie a Domnului Hristos este plăcută lui Dumnezeu pentru că această jertfă ispăşitoare îndepărtează bariera dintre Dumnezeu şi omul păcătos prin faptul că Domnul Hristos a suportat pe deplin mînia lui Dumnezeu asupra păcatului omului. Prin Domnul Hristos, mînia lui Dumnezeu nu este transformată în dragoste, ci este îndepărtată de la om şi suportată numai de El”. 8
Romani 3, 25 descoperă, de asemenea, că, prin jertfa Domnului Hristos, păcatul este ispăşit sau curăţit. Expierea se concentrează asupra a ceea ce sîngele ispăşitor face pentru păcătosul pocăit. El are astfel parte de experienţa iertării, a îndepărtării vinovăţiei personale şi a curăţirii de păcat. 9
Domnul Hristos – purtătorul de păcat în locul păcătosului. Sfînta Scriptură Îl prezintă pe Domnul Hristos ca „purtător de păcate” al neamului omenesc. Într-un profund limbaj profetic, Isaia declară că „El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă. El a fost o jertfă pentru păcat. şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Is. 53, 5. 6. 10. 12; vezi Gal. 1, 4). Apostolul Pavel avea această profeţie în mintea Sa atunci cînd a spus că .Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi” (1 Cor. 15, 3).
Aceste texte scot în evidenţă un important concept al planului de mîntuire. Păcatele şi vinovăţia ce ne-au mînjit pot fi transferate asupra Purtătorului nostru de păcate, făcîndu-ne astfel curaţi (Ps. 51, 10). Jertfele ceremoniale din sanctuarul Vechiului Testament ne descoperă acest rol al Domnului Hristos. Acolo, în acele jertfe, transferul păcatului de la reprezentantul păcătosului la mielul nevinovat simboliza transferarea lui asupra Domnului Hristos, Purtătorul de păcat.
Care este rolul sîngelui? Sîngele a jucat un rol central în jertfele ispăşitoare ale serviciilor din sanctuar. Dumnezeu a luat măsuri pentru ispăşire atunci cînd a zis: „căci viaţa trupului este în sînge.căci prin viaţa din el face sîngele ispăşire” (Lev. 17, 11). După sacrificarea animalului, preotul trebuia să ia sîngele şi să-l ducă în sanctuar mai înainte ca să se acorde iertarea.
Noul Testament descoperă faptul că ceremoniile Vechiului Testament pentru obţinerea iertării, a curăţirii şi împăcării prin sîngele înlocuitor au fost
împlinite prin sîngele ispăşitor al jertfei Domnului Hristos la Golgota. În contrast cu vechile obiceiuri, Noul Testament spune: „Cu atît mai mult sîngele lui Hristos care, prin Duhul cel veşnic S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetele voastre de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 14). Vărsarea sîngelui Său a adus la îndeplinire ispăşirea pentru păcat (Rom. 3, 25). Ioan spunea că, datorită iubirii Sale, Dumnezeu „a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire (hilasmos) pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4, 10).
Rezumînd cele de mai sus, „actul obiectiv de împăcare al lui Dumnezeu a fost adus la îndeplinire prin sîngele expiator, ispăşitor al Domnului Hristos, Fiul
Său. În acest fel, Dumnezeu este atît Cel ce oferă mijloacele împăcării, cît şi Cel care o primeşte”. 10
Domnul Hristos, preţul răscumpărării
Cînd fiinţele omeneşti au ajuns sub stăpînirea păcatului, ele au devenit supuse condamnării şi blestemului Legii lui Dumnezeu (Rom. 6, 4; Gal. 3, 10-13).
Sclavi ai păcatului (Rom. 6, 17), supuşi morţii, ei nu erau în stare să scape. Oamenii „nu pot să se răscumpere, unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării” (Ps. 49, 7). Numai Dumnezeu este investit cu puterea de a răscumpăra. .Îi voi răscumpăra din mîna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte” (Osea 13, 14). Cum i-a răscumpărat Dumnezeu?
Prin Isus, care a mărturisit că El .n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28; vezi şi 1 Tim. 2, 6). Dumnezeu a „răscumpărat” biserica Sa cu „sîngele Său” (Fapte 20, 28). În Hristos „avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor” (Efes. 1, 7; vezi Rom. 3, 24). Moartea Sa a avut ca scop .să ne răscumpere de orice fărădelege, şi să-şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de rîvnă pentru fapte bune” (Tit 2, 14).
Ce a realizat răscumpărarea? Moartea Domnului Hristos a ratificat actul de proprietate al lui Dumnezeu asupra neamului omenesc. Apostolul Pavel spunea că „voi nu sînteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1 Cor. 6, 19-20; 7, 23).
Prin moartea Sa, Domnul Hristos a rupt stăpînirea păcatului, a pus capăt captivităţii spirituale, a îndepărtat condamnarea şi blestemul legii şi a făcut viaţa
veşnică posibilă pentru toţi păcătoşii ce se pocăiesc. Petru a spus că cei credincioşi au fost „răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri” (1 Petru 1, 18). Pavel scria, de asemenea, că aceia care au fost eliberaţi de sclavia păcatului şi de faptele lui moarte sînt acum în slujba lui Dumnezeu, „avînd ca rod sfinţirea, iar ca sfîrşit viaţa veşnică” (Rom. 6, 22).
A ignora, a respinge principiul răscumpărării ar însemna să „pierzi chiar inima Evangheliei harului şi să negi cele mai profunde motive ale recunoştinţei
noastre faţă de Mielul lui Dumnezeu”. 11 Acest principiu este central în doxologia cîntată în sala tronului ceresc: „Căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pămînt” (Apoc. 5, 9-10).
Hristos, reprezentantul neamului omenesc
Atît Adam, cît şi Domnul Hristos, „ultimul Adam” sau „al doilea Om” (1 Cor. 15, 45. 47), reprezintă întreaga omenire. În timp ce naşterea naturală
împovărează fiecare persoană cu rezultatele nelegiuirii lui Adam, fiecare dintre cei care trăiesc experienţa naşterii spirituale primesc beneficiile vieţii desăvîrşite şi jertfei Domnului Hristos. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Cor. 15, 22).
Răzvrătirea lui Adam a adus păcat, condamnare şi moarte pentru toţi. Domnul Hristos a pus capăt căderii în modul cel mai dramatic. În marea Sa
iubire, El S-a supus de bunăvoie judecăţii divine asupra păcatului şi a devenit reprezentantul omenirii. Moartea Sa înlocuitoare a asigurat eliberarea de sub
pedeapsa păcatului şi a adus darul vieţii veşnice pentru păcătoşii pocăiţi. ” (2 Cor. 5, 21; Rom. 6, 23; 1 Petru 3, 18).
Scripturile ne învaţă, în mod clar, despre caracterul universal al morţii înlocuitoare a Domnului Hristos. Căci „prin harul lui Dumnezeu”, El a cunoscut
moartea pentru fiecare (Evrei 2, 9). Asemenea lui Adam, toţi au păcătuit (Rom. 5, 12), de aceea toţi cunosc experienţa morţii, prima moarte. Moartea pe care a gustat-o Domnul Hristos pentru noi toţi a fost a doua moarte – blestemul deplin al păcatului (Apoc. 20, 6; vezi cap. 26 al acestei cărţi).
Viaţa Domnului Hristos şi mîntuirea
„Căci dacă atunci cînd eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, cînd sîntem împăcaţi cu El, vom fi
mîntuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5, 10). A fost necesară viaţa Domnului Hristos, ca şi moartea Sa, pentru a arunca o punte peste prăpastia înşelăciunii făcute de păcat. Amîndouă sînt necesare şi contribuie la mîntuirea noastră.
Ce poate face viaţa desăvîrşită a Domnului Hristos pentru noi? Domnul Isus Hristos a trăit o viaţă curată, sfîntă şi iubitoare, sprijinindu-Se în totul pe Dumnezeu. Această viaţă preţioasă El a împărţit-o cu păcătoşii pocăiţi, ca un dar. Caracterul Său desăvîrşit este înfăţişat ca o haină de nuntă (Mat. 22, 11) sau ca o mantie a neprihănirii (Isaia 61, 10), pe care El o dă ca să acopere hainele murdare ale încercărilor omeneşti de a atinge neprihănirea (Is. 64, 6).
În ciuda corupţiei noastre omeneşti, atunci cînd ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră se identifică cu
voinţa Lui, mintea noastră devine una cu mintea Lui, gîndurile noastre sînt aduse în supunere faţă de El; atunci noi trăim viaţa Lui. Sîntem atunci acoperiţi cu haina îndreptăţirii Sale. Cînd Dumnezeu priveşte la păcătosul pocăit şi credincios, El vede nu goliciunea sau diformitatea păcatului, ci haina neprihănirii ţesute prin ascultarea desăvîrşită a Domnului Hristos faţă de cerinţele Legii. 12 Nimeni nu poate fi în adevăr neprihănit, decît dacă este acoperit de această haină.
În parabola hainei de nuntă, oaspetele care a venit îmbrăcat în propriile sale haine nu a fost aruncat afară din cauza necredinţei. El a acceptat invitaţia la ospăţ (Mat. 22, 10). Dar venirea sa nu era suficientă. El avea nevoie de haina de nuntă. Tot la fel, credinţa în cruce nu este suficientă. Pentru a fi prezenţi înaintea Împăratului, şi noi avem nevoie de viaţa desăvîrşită a Domnului Hristos, de caracterul Său neprihănit.
Ca păcătoşi, nu numai că avem nevoie ca să ni se ierte datoria, ci mai avem nevoie să ni se refacă contul nostru la bancă. Avem nevoie de ceva mai mult decît să fim eliberaţi din închisoare, noi avem nevoie să fim adoptaţi în familia Împăratului. Lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos Cel Înviat are un dublu
obiectiv, şi anume de a ierta şi îmbrăca – aplicarea morţii şi vieţii Sale la viaţa noastră şi la statutul nostru înaintea lui Dumnezeu. Strigătul: „S-a sfîrşit” de pe
Golgota marchează împlinirea unei vieţi desăvîrşite şi a unei jertfe desăvîrşite. Păcătoşii au nevoie de amîndouă.
Inspiraţia vieţii Domnului Hristos. Viaţa Domnului Hristos pe pămînt a oferit, de asemenea, un model pentru neamul omenesc, arătîndu-i cum să
trăiască. Apostolul Petru ne recomandă, ca exemplu, modul în care El a răspuns faţă de ocări şi jigniri (1 Petru 2, 21-23). El, care a fost făcut asemenea nouă şi care a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, a demonstrat că aceia care se bizuiesc pe puterea lui Dumnezeu nu trebuie să mai continue în păcat. O viaţă asemenea Domnului Hristos ne dă asigurarea că putem trăi biruitori. Apostolul Pavel dă mărturie, spunînd: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte” (Fil. 4, 13).
Învierea Domnului Hristos şi mîntuirea
„Şi dacă n-a înviat Hristos”, spunea Pavel, „atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” şi „voi sînteţi încă în păcatele
voastre” (1 Cor. 15, 17). Domnul Hristos a înviat în mod real (Luca 24, 36-43), S-a înălţat la ceruri ca Dumnezeu-om şi a început lucrarea Sa de importanţă hotărîtoare ca Mijlocitor la dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Evrei 8, 1. 2).
Învierea Domnului Hristos a dat crucii un sens pe care ucenicii cei zdruncinaţi nu-l puteau vedea în vinerea crucificării. Învierea Sa i-a transformat pe aceşti oameni în forţe irezistibile care au schimbat istoria. Învierea – niciodată despărţită de crucificare – a devenit punctul central în misiunea lor. Ei au
propovăduit pe Hristos cel viu, pe Hristos cel crucificat, care a triumfat asupra forţelor răului. În aceasta stă puterea mesajului apostolic.
„Învierea Domnului Hristos”, scria Phillip Schaff, „este în mod deosebit o problemă-cheie, de care depinde adevărul sau minciuna religiei creştine. Ea este
sau cel mai mare miracol, sau cea mai mare amăgire pe care istoria o înregistrează”. 13 Wilbur M. Smith comenta: „Învierea Domnului Hristos este
citadela credinţei creştine. Aceasta este doctrina care a răscolit lumea în primul secol şi care a ridicat în mod distinct creştinismul mai presus de iudaism şi
religiile păgîne din lumea mediteraneană. Dacă ea este adevărată, tot aşa trebuie să fie tot ceea ce este vital şi unic în Evanghelia Domnului Isus Hristos. ’Dacă n-a înviat Hristos atunci credinţa voastră este zadarnică’. (1 Cor. 15-17). 14
Lucrarea prezentă, de slujire a Domnului Hristos, îşi are rădăcina în moartea şi învierea Sa. În timp ce jertfa ispăşitoare de pe Golgota a fost îndestulătoare şi completă, fără înviere nu am avea asigurarea că Domnul Hristos ar fi încheiat cu succes misiunea Sa divină pe pămînt. Faptul că Hristos a înviat confirmă
realitatea vieţii de dincolo de mormînt şi demonstrează temeinicia făgăduinţelor vieţii veşnice în El.
Rezultatele slujirii mîntuitoare a Domnului Hristos
Lucrarea ispăşitoare a Domnului Hristos afectează nu numai neamul omenesc, ci şi universul întreg.
Reconciliere în tot Universul. Apostolul Pavel subliniază dimensiunea mîntuirii lucrate de Domnul Hristos, în şi prin biserică: „Pentru ca domniile şi
stăpînirile din locurile cereşti să cunoască azi prin biserică înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3, 10). El afirmă mai departe că lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, i-a plăcut „să împace totul cu Sine, atît ce este pe pămînt, cît şi ceea ce este în ceruri, făcînd pace prin sîngele crucii Lui” (Col. 1, 20). Pavel descoperă rezultatele uimitoare ale împăcării: „Pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri şi de pe pămînt şi de sub pămînt şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2, 10. 11).
Apărarea legii lui Dumnezeu. Desăvîrşita jertfă ispăşitoare a Domnului Isus Hristos susţine justeţea şi neprihănirea Legii celei sfinte a lui Dumnezeu, ca şi
caracterul Său plin de bunătate. Moartea Domnului Hristos şi preţul răscumpărării au satisfăcut cerinţele Legii (că păcatul trebuie să fie pedepsit), în
timp ce au îndreptăţit pe păcătoşii pocăiţi prin harul şi mila Sa. Pavel spunea: „Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească. pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi care trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8, 3. 4).
Îndreptăţirea. Împăcarea devine efectivă numai atunci cînd este acceptată iertarea. Fiul risipitor s-a împăcat cu tatăl său atunci cînd el a primit iubirea şi
iertarea tatălui său.
„Aceia care primesc prin credinţă faptul că Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine în Hristos, cei care se supun Lui vor primi de la Dumnezeu darul nepreţuit
al îndreptăţirii cu roadele lui imediate de pace cu Dumnezeu (Rom. 5, 1). Nemaifiind obiectul mîniei lui Dumnezeu, credincioşii îndreptăţiţi au devenit
obiectul favoarei lui Dumnezeu. Avînd pe deplin acces la tronul lui Dumnezeu, prin Domnul Hristos, ei primesc puterea Duhului Sfînt pentru a dărîma toate
barierele sau zidurile despărţitoare ale vrăjmăşiei dintre oameni, simbolizate prin ostilitatea ce exista între iudei şi Neamuri” (vezi Efes. 2, 14-16). 15
Zădărnicia mîntuirii prin fapte. Lucrarea de împăcare a lui Dumnezeu descoperă zădărnicia strădaniilor omeneşti de a obţine mîntuirea prin faptele
legii. Cunoaşterea harului divin duce la primirea neprihănirii, îndreptăţitoare, puse la dispoziţie prin credinţa în Hristos Isus. Mulţumirea acelora care au trăit
experienţa iertării face din ascultare o bucurie; faptele, deci, nu formează baza mîntuirii, ci roadele ei. 16
O nouă legătură cu Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu oferă viaţa de desăvîrşită ascultare a Domnului Hristos, neprihănirea Lui şi moartea Sa ispăşitoare ca un dar. Aceasta duce la o mai profundă legătură cu Dumnezeu. Gratitudinea, lauda şi bucuria izbucnesc, ascultarea devine o încîntare, studierea
Cuvîntului lui Dumnezeu o bucurie, iar mintea un loc gata pregătit pentru locuirea Duhului Sfînt. O nouă legătură se dezvoltă între Dumnezeu şi păcătosul
pocăit. Este o comuniune bazată pe dragoste şi admiraţie, nu pe teamă şi obligaţie (Ioan 15, 1-10).
Cu cît înţelegem mai mult harul lui Dumnezeu în lumina crucii, cu atît vom gîndi mai puţin la neprihănirea proprie şi ne vom da mai mult seama cît sîntem
de binecuvîntaţi. Puterea aceluiaşi Duh Sfînt, care a lucrat în Domnul Hristos atunci cînd El a înviat dintre morţi, va transforma viaţa noastră. În locul
înfrîngerii, vom avea zilnic biruinţă asupra păcatului.
Motivaţie pentru slujire. Iubirea uimitoare, dată pe faţă în lucrarea lui Dumnezeu de împăcare prin Isus Hristos, constituie motivaţia pentru a împărtăşi
şi altora Evanghelia. Cînd noi înşine am avut atît de mult de cîştigat, nu vom mai putea ţine secret faptul că Dumnezeu nu mai pune în socoteală păcatul, în dreptul acelora care primesc jertfa Domnului Hristos pentru păcat. Atunci vom transmite şi altora invitaţia mişcătoare a Evangheliei: .Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5, 20. 21).
1. George E. Ladd, „A Theology of the New Testament” (O Teologie a Noului Testament) (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1974), pag. 453.
2. .Atonement” (Ispăşire) Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 97.
3. Pentru o largă discutare a acestui concept biblic, vezi .Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine” (Adventiştii de ziua a şaptea răspund
problemelor de doctrină), (Washington D. C. Review and Herald, 1957), pag. 341-355.
4. Vincent Taylor, The Cross of Christ (Crucea lui Hristos) (Londra: Macmillan, 1956), pag. 88-89.
5. Hans K. LaRondelle, Christ Our Salvation (Hristos, mîntuirea noastră), Mountaine View, CA, Pacific Press, 1980), pag. 25, 26.
6. Raoul Dederen, .Atoning Aspects in Christ’s Death” (Aspectele ispăşitoare ale morţii lui Hristos) în The Sanctuary and the Atonement, eds. Arnold V.
Wallenkampf şi W. Richard Lesher, Washington D. C. .Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists”, 1981, pag. 295. .Printre păgîni, ispăşirea era considerată o activitate prin care închinătorul era singur în stare să producă o schimbare a atitudinii zeului. El nu făcea, de fapt, decît să mituiască pe zeul său, ca acesta să-i fie favorabil. În Scriptură, expierea-ispăşirea este considerată ca izvorînd din iubirea lui Dumnezeu” (Idem, pag. 317).
7. La Rondelle, pag. 26.
8. Ibid, pag. 26, 27.
9. Dederen, pag. 295.
10. La Rondelle, pag. 28. Citatele din această referinţă au fost din H. G. Link şi C. Brown, .Reconciliation” (Împăcare), The New International Dictionary of New Testament Theology (Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament), (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1978, vol. 3), pag. 162.
11. La Rondelle, pag. 30.
12. Vezi White, Christ’s Object Lessons (Parabolele Domnului Hristos), (Washington, D. C. Review and Herald, ed. 1941), pag. 312.
13. Philip Schaff, .History of the Christian Church” (Istoria Bisericii Creştine) Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1962, vol. 1), pag. 173.
14. Wilbur M. Smith, .Twentieth-Century Scientists and the Resurrection of Christ” (Oamenii de ştiinţă ai secolului douăzeci şi învierea lui Hristos), Christianity Today, 15 aprilie 1957, pag. 22. Pentru argumente privind istoricitatea învierii, vezi J. McDowell, .Evidence That Demands a Verdict” (Dovezi ce cer un verdict), Campus Crusade for Christ, 1972), pag. 185-274.
15. La Rondelle, pag. 32, 33.
16. Vezi Hyde, .What Christ’s Life Means to Me” (Ce înseamnă viaţa lui Hristos pentru mine), Adventist Review din 6 nov. 1986, pag. 19.