Biserica

Adventiştii de ziua a şaptea cred…

Că biserica este comunitatea credincioşilor care recunosc şi mărturisesc pe Isus Hristos ca Domn şi Mîntuitor. În continuarea poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament, sîntem chemaţi să ieşim din lume, să ne strîngem laolaltă pentru rugăciune,pentru comuniune, pentru învăţarea Cuvîntului, pentru celebrarea Sfintei Cine, pentru slujirea întregii omeniri şi pentru proclamarea pe plan mondial a Evangheliei. Biserica îşi trage autoritatea de la Hristos,care este întruparea Cuvîntului, şi din Sfintele Scripturi, care sînt Cuvîntul scris. Biserica este familia lui Dumnezeu; adoptaţi de El şi devenind copiii Lui, membrii ei trăiesc pe baza noului legămînt. Biserica este corpul lui Hristos, o comunitate a credinţei, al cărei Cap este Isus Hristos. Biserica este mireasa pentru care Hristos a murit, ca El să poată s-o sfinţească şi s-o curăţească. La întoarcerea Sa în triumf, El va prezenta Sieşi o biserică glorioasă, credincioasă în decursul tuturor veacurilor, răscumpărată cu sîngele Său, neavînd vreo pată sau zbîrcitură, ci sfîntă şi fără prihană.
Biserica
Biruit de mînie, bătrînul lovi stînca cu toiagul pe care îl purta cu el. Îl trase înapoi, apoi lovi iarăşi, strigînd: „Ascultaţi răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stînca aceasta?”

Un izvor de apă a ţîşnit în şuvoi din stîncă, satisfăcînd nevoia lui Israel. Dar, atribuindu-şi sieşi meritul pentru darul apei, în loc să-l atribuie Stîncii, Moise a păcătuit. Şi, datorită acelui păcat, el nu avea să intre în Ţara Făgăduinţei (vezi Num. 20, 7-12).

Stînca aceea era Hristos, temelia pe care Dumnezeu Şi-a întemeiat poporul Său atît în mod individual, cît şi ca organizaţie. Această imagine o găsim în întreaga Scriptură. În ultima predică a lui Moise ţinută lui Israel, reamintindu-şi probabil acest incident, el a folosit metafora stîncii pentru a înfăţişa stabilitatea şi credincioşia lui Dumnezeu:

„Daţi slavă Dumnezeului nostru!
El este Stînca; lucrările Lui sînt desăvîrşite,
Căci toate căile Lui sînt drepte;
El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate.
El este drept, neprihănit şi curat” (Deut. 32, 3-4).

Mai tîrziu, peste veacuri, David a făcut să se audă ecoul aceleiaşi teme – Mîntuitorul Său ca Stîncă:

„Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este Stînca puterii mele, locul meu de adăpost” (Ps. 62, 7).

Isaia foloseşte această imagine a lui Mesia ce stă să vină: „Iată, pun ca temelie. o piatră încercată, o piatră de preţ, piatra din capul unghiului clădirii,
temelie puternică” (Is. 28, 16).

Petru mărturiseşte că Domnul Hristos a împlinit această profeţie, nu ca o piatră obişnuită, ci ca „o piatră vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă
înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 4). Pavel Îl identifică pe Isus ca fiind singura temelie sigură, spunînd: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decît cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Cor. 3, 11). Referindu-se la stînca pe care Moise a lovit-o, el a spus: „Şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească pentru că beau dintr-o stîncă duhovnicească ce venea după ei, şi stînca era Hristos” (1 Cor. 10, 4).

Isus Hristos personal a folosit în mod direct aceeaşi imagine atunci cînd a declarat: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o
vor birui” (Mat. 16, 18). El a întemeiat biserica creştină pe El, Stînca cea Vie. Propriul Său trup, Stînca cea lovită, avea să fie sacrificat pentru păcatele lumii. Împotriva unei biserici ridicate pe o temelie atît de solidă, pe care El a oferit-o, nimic nu poate sta. Din această Stîncă apele vindecătoare vor curge către naţiunile însetate (vezi Ezech. 47, 1-12; Ioan 7, 37. 38, Apoc. 22, 1-5).

Cît de plăpîndă şi slabă era biserica atunci cînd Domnul Hristos a făcut această declaraţie! Ea era formată din cîţiva ucenici obosiţi, plini de îndoieli şi
orgolioşi, o mînă de femei şi o mulţime nestatornică ce a dispărut atunci cînd Stînca a fost lovită. Şi totuşi, biserica a fost zidită nu pe înţelepciunea şi iscusinţa şubredă a fiinţelor omeneşti, ci pe Stînca Veacurilor. Timpul va descoperi faptul că nimic nu poate distruge biserica Sa sau s-o abată de la misiunea ei de a glorifica pe Dumnezeu şi a conduce pe bărbaţi şi femei la Mîntuitorul (vezi Fapte 4, 12; 13, 20-33).

Însemnătatea biblică a cuvîntului „biserică”

În Scriptură, cuvîntul biserică 1 este o traducere a grecescului ekklesia, care implică ideea unei „chemări din… Această expresie era curent întrebuinţată
pentru orice adunare convocată prin practica chemării oamenilor la o întîlnire.

Septuaginta, versiunea greacă a Vechiului Testament ebraic, populară pe timpul Domnului, a folosit ekklesia pentru a traduce ebraicul qahal, care
înseamnă „întrunire”, „adunare” sau „congregaţie” (Deut. 9, 10; 18, 16; 1 Sam. 17, 47; 1 Regi 8, 14; 1 Cronici 13, 2)2

Această folosinţă a fost lărgită în Noul Testament. Să notăm cum a fost folosit termenul „biserică”:

1. Credincioşii adunaţi pentru închinare într-un anumit loc – 1 Cor. 11, 18; 14, 19. 28;

2. Credincioşii ce trăiau într-o anumită localitate – 1 Cor. 16, 1; Gal. 1, 2; 1 Tes. 2, 14;

3. Un grup de credincioşi din familia unei persoane – 1 Cor. 16, 19; Col. 4, 15; Filim. 2;

4. Un grup de adunări dintr-o anumită regiune geografică – Fapte 9, 31; 3

5. Întregul corp al credincioşilor din toată lumea – Mat. 16, 18; 1 Cor. 10, 32; 12, 28; vezi Ef. 4, 11-16;

6. Întreaga creaţiune credincioasă din ceruri şi de pe pămînt – Ef. 1, 20-22; vezi Filip. 2, 9-11.

Natura bisericii

Biserica este înfăţişată în Biblie ca o instituţie divină, numită „biserica lui Dumnezeu” (Fapte 20, 28; 1 Cor. 1, 2). Isus a învestit biserica Sa cu autoritate
divină (Mat. 18, 17. 18). Noi putem înţelege natura bisericii creştine, cercetînd rădăcinile ei din Vechiul Testament, cum şi diferite metafore pe care Noul
Testament le foloseşte atunci cînd vorbeşte despre ea.

Rădăcinile bisericii creştine. Biserica este înfăţişată în Vechiul Testament ca o adunare organizată a poporului lui Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri,
familiile temătoare de Dumnezeu, din linia lui Adam, Set, Noe, Sem şi Avraam, au fost păzitoare ale adevărului Său. Aceste familii, în care tatăl funcţiona ca preot, puteau fi considerate ca biserici în miniatură. Lui Avraam, Dumnezeu i-a dat făgăduinţe bogate, datorită cărora această familie a lui Dumnezeu a devenit, treptat, o naţiune. Misiunea lui Israel era, de fapt, o extindere a misiunii date lui Avraam: să fie o binecuvîntare pentru toate naţiunile (Gen. 12, 1-3), arătînd iubirea lui Dumnezeu pentru lume.

Naţiunea pe care Dumnezeu a scos-o din Egipt a fost numită „biserica” sau „adunarea din pustie” (Fapte 7, 38). Membrii ei erau consideraţi „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt” (Ex. 19, 5), „poporul sfînt al lui Dumnezeu” (Deut. 28, 9; vezi Lev. 26, 12), deci biserica Sa.

Dumnezeu i-a aşezat în Palestina, centrul civilizaţiilor mai importante ale lumii. Trei mari continente – Europa, Asia şi Africa – se întîlneau în Palestina.
Aici, iudeii trebuia să fie „slujitori” ai altor naţiuni, să adreseze şi altora invitaţia de a se alătura lor, ca popor al lui Dumnezeu. Pe scurt, Dumnezeu i-a chemat să iasă dintre popoare ca să cheme pe acestea să intre în poporul lui Dumnezeu (Is. 56, 7). El a dorit ca, prin Israel, să aducă la existenţă cea mai mare biserică de pe pămînt – o biserică în care reprezentanţi ai tuturor naţiunilor de pe pămînt să vină să se închine, să înveţe despre adevăratul Dumnezeu şi să se reîntoarcă apoi la poporul lor cu solia mîntuirii.

În ciuda continuei griji a lui Dumnezeu pentru poporul Său, Israel a căzut în idolatrie, izolare, naţionalism, mîndrie, orgoliu şi egoism. Poporul lui Dumnezeu
a dat greş în a îndeplini misiunea lui.

La venirea lui Isus, Israel a ajuns la un punct de răscruce. Poporul lui Dumnezeu aştepta un Mesia care să le libereze naţiunea, dar nu un Mesia care săi
elibereze de ei înşişi. La cruce, falimentul spiritual al lui Israel a devenit evident. Crucificînd pe Hristos, ei au demonstrat în exterior decăderea ce exista înăuntru. Cînd au strigat: „Noi n-avem alt împărat decît pe Cezarul” (Ioan 19, 15), ei refuzau să îngăduie lui Dumnezeu să stăpînească peste ei.

La cruce, două misiuni opuse au ajuns la punctul culminant: prima, aceea a unei biserici ce mergea greşit, aşa de preocupată de sine, încît a fost oarbă faţă de Acela care a adus-o la existenţă; a doua, aceea că Hristos S-a concentrat atît de mult asupra iubirii faţă de poporul Său, încît a murit în locul lor, pentru a le da acestora o existenţă veşnică.

În timp ce crucea simbolizează sfîrşitul misiunii lui Israel, învierea Domnului Hristos a inaugurat biserica creştină şi misiunea ei: vestirea Evangheliei mîntuirii prin sîngele lui Hristos. Cînd iudeii şi-au pierdut misiunea lor, ei au devenit o altă naţiune între altele şi au încetat să mai fie biserica lui
Dumnezeu. În locul lor, Dumnezeu a aşezat o nouă naţiune, o biserică care să ducă mai departe misiunea Sa faţă de lume (Mat. 21, 41-43).

Biserica Noului Testament, strîns legată de comunitatea de credinţă a vechiului Israel 4, este alcătuită atît din iudei, cît şi din neamuri convertite, care
cred în Isus Hristos. În felul acesta, adevăratul Israel este format din toţi aceia care, prin credinţă, Îl primesc pe Hristos (vezi Gal. 3, 26-29). Pavel ilustrează noua legătură organică a acestor popoare diverse prin tabloul a doi pomi – un măslin bun şi un altul sălbatic, respectiv Israel şi neamurile. Iudeii care nu au acceptat pe Hristos nu mai sînt copii ai lui Dumnezeu (Rom. 9, 6-8) şi sînt reprezentaţi prin ramurile tăiate ale pomului cel bun, în timp ce acei iudei care au primit pe Hristos rămîn legaţi de pom.

Pavel compară neamurile care au primit pe Hristos cu ramurile unui măslin sălbatic altoite într-un pom bun (Rom. 11, 17-25). El a instruit pe aceşti noi creştini dintre neamuri să respecte moştenirea divină a instrumentelor alese de Dumnezeu: „Iar dacă cele dintîi roade sînt sfinte, şi plămădeala este sfîntă; şi dacă rădăcina este sfîntă, şi ramurile sînt sfinte, iar, dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine” (Rom. 11, 16-18).

Biserica Noului Testament diferă, în mod substanţial, de cea din Vechiul Testament. Biserica apostolică a devenit o organizaţie independentă, separată de
naţiunea lui Israel. Graniţele naturale au fost date la o parte, dînd bisericii un caracter universal. În locul unei biserici naţionale, ea a devenit o biserică
misionară, existînd pentru a aduce la îndeplinire planul originar al lui Dumnezeu, care a fost reformulat în mandatul divin al Întemeietorului ei, Isus
Hristos: „Faceţi ucenici din toate neamurile” (Mat. 28, 19).

Descrieri metaforice ale bisericii. Descrierile metaforice ale bisericii Noului Testament clarifică natura bisericii.

1. Biserica asemenea unui trup. Metafora trupului subliniază unitatea bisericii şi relaţia funcţională a fiecărui membru cu întregul. Crucea împacă pe
toţi credincioşii „cu Dumnezeu într-un singur trup” (Ef. 2, 16). Prin Duhul Sfînt, ei sînt botezaţi „într-un singur trup” (1 Cor. 12, 13) – biserica. Ca trup, biserica nu este mai puţin decît trupul lui Hristos (Ef. 1, 23). Ea este organismul prin care El dă plinătatea Sa. Credincioşii sînt membre ale trupului Său (Ef. 5, 30). În consecinţă, prin puterea şi harul Său, El dă viaţă spirituală fiecărui adevărat credincios. Hristos este „capul trupului” (Col. 1, 18), “capul bisericii” (Ef. 5, 23).

În iubirea Sa, Dumnezeu a dat fiecărui membru al trupului bisericii Sale cel puţin un dar spiritual, care îl face în stare să îndeplinească o funcţie vitală. Tot
astfel, după cum ceea ce face fiecare organ este vital pentru corpul omenesc, reuşita misiunii bisericii depinde de funcţionarea fiecărui dar spiritual dat
membrilor. La ce este bun trupul fără o inimă sau cît de eficient mai poate fi fără ochi sau fără un picior? Dacă membrii ei reţin nefolosite darurile lor, biserica va muri, va fi oarbă sau cel puţin paralizată. Cu toate acestea, aceste daruri deosebite date de Dumnezeu nu sînt un scop în sine (vezi cap. 16 al acestei cărţi).

2. Biserica asemenea unui templu. Biserica este „clădirea lui Dumnezeu”, „templul lui Dumnezeu” în care locuieşte Duhul Sfînt. Isus Hristos este temelia ei
şi „piatra din capul unghiului” (1 Cor. 3, 9-16; Ef. 2, 20). Templul nu este o structură moartă; în el se manifestă o creştere dinamică. După cum Hristos este o „piatră vie”, spunea Petru, tot astfel credincioşii sînt „pietre vii” din care se face o „casă duhovnicească” (1 Petru 2, 4-6).

Clădirea nu este încă gata. Noi pietre vii sînt mereu adăugate templului, căci „şi voi sînteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”
(Ef. 2, 22). Pavel cerea credincioşilor să folosească cele mai bune materiale de construcţie la acest templu, astfel încît el să suporte încercarea teribilă din Ziua Judecăţii (1 Cor. 3, 12-15).

Metafora templului subliniază atît sfinţenia comunităţii locale, cît şi a bisericii în general. Templul lui Dumnezeu este sfînt, spunea Pavel. „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu” (1 Cor. 3, 17). O alianţă strînsă cu cei necredincioşi este contrară caracterului sfînt al
bisericii şi trebuie evitată, nota Pavel, „căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” (2 Cor. 6, 14. 16). (Sfatul său este valabil atît în probleme de afaceri, cît şi în legăturile de căsătorie) Biserica trebuie să fie păstrată în mare cinste şi respect, pentru că ea este obiectul căruia Dumnezeu îi acordă suprema Sa atenţie.

3. Biserica asemenea unei mirese. Biserica este reprezentată ca o mireasă, Domnul fiind Mirele. Domnul Se leagă în mod solemn: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare” (Osea 2, 19). Din nou, El dă asigurarea: „Eu sînt căsătorit cu tine” – (K. J. V. ) (Ier. 3, 14, după K. J. V.).

Pavel foloseşte aceeaşi figură de stil, spunînd: „Să vă înfăţişeze înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Cor. 11, 2). Iubirea lui Hristos pentru biserica Sa este aşa de profundă şi de durabilă, încît El „S-a dat pe Sine pentru ea” (Ef. 5, 25). El a făcut acest sacrificiu „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin Cuvînt” (Ef. 5, 26).

Prin influenţa sfinţitoare a adevărului Cuvîntului lui Dumnezeu (Ioan 17, 17) şi prin curăţirea pe care o aduce botezul, Hristos poate curăţi pe membrii
bisericii, îndepărtînd hainele lor murdare şi îmbrăcîndu-i cu haina neprihănirii Sale desăvîrşite. În acest fel, El poate pregăti biserica Sa ca să fie mireasa Lui, o „Biserică slăvită, fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci. sfîntă şi fără prihană” (Ef. 5, 27). Slava deplină a bisericii şi splendoarea ei nu vor putea fi văzute decît la revenirea lui Hristos.

4. Biserica, Ierusalimul de sus. Scripturile numesc cetatea Ierusalimului Sion. Acolo Dumnezeu locuieşte împreună cu poporul Său (Ps. 9, 11); „din Sion
vine mîntuirea” (Ps. 14, 7; 53, 6). Această cetate trebuie să fie „bucuria întregului pămînt” (Ps. 48, 2).

Noul Testament vede biserica asemenea „Ierusalimului de Sus”, dublura spirituală a Ierusalimului pămîntesc (Gal. 4, 26). Cetăţenii acestui Ierusalim îşi au
cetăţenia „în ceruri” (Filip. 3, 20). Ei sînt „copiii făgăduinţei”, „care sînt născuţi din Duh”, bucurîndu-se de libertatea prin care Hristos i-a făcut liberi (Gal. 4, 28. 29;5, 1). Cetăţenii acestui oraş nu mai sînt nicidecum în robia încercării de a fi „îndreptăţiţi prin lege” (Gal. 4, 22. 26. 31; 5, 4); „prin Duhul”, ei aşteaptă cu nerăbdare nădejdea neprihănirii prin credinţă” (Gal. 5, 5). Ei îşi dau seama că în Hristos Isus „credinţa lucrează prin dragoste”, care le dă şi cetăţenia (Gal. 5, 5. 6).

Aceia care sînt o parte a acestei adunări glorioase s-au „apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de biserica celor întîi născuţi, care sînt scrişi în ceruri de Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evr. 12, 22-23).

5. Biserica, o familie. Biserica din ceruri şi de pe pămînt este considerată a fi o familie (Ef. 3, 15). Două metafore sînt folosite pentru a descrie cum se alătură oamenii acestei familii: adopţiunea (Rom. 8, 14-16; Ef. 1, 4-6) şi naşterea din nou (Ioan 3, 8). Prin credinţa în Hristos, aceia care sînt noi botezaţi nu mai sînt nicidecum sclavi, ci copii ai Tatălui ceresc (Gal. 3, 26-4, 7), care trăiesc pe baza noului legămînt. Acum, ei aparţin „casei lui Dumnezeu” (Ef. 2, 19), „casei credinţei” (Gal. 6, 10).

Membrii familiei Sale se adresează lui Dumnezeu cu „Tată” (Gal. 4, 6) şi în relaţia unuia cu altul, cu frate şi soră (Iacov 2, 15; 1 Cor. 8, 11; Rom. 16, 1). Pentru că el a adus pe mulţi în familia bisericii, Pavel se vedea pe sine ca un tată spiritual. „În Hristos Isus”, spunea el, „eu v-am născut prin Evanghelie” (eu am devenit tatăl vostru prin Evanghelie, după K. J. V. ) (1 Cor. 4, 15). El se referea la aceia pe care el i-a adus în biserică, ca fiind „copii prea iubiţi ai mei” (1 Cor. 4, 14; vezi Ef. 5, 1).

O caracteristică specială a bisericii ca familie este comuniunea. Comuniunea creştină (în greceşte – koinonia) nu este numai o formă de viaţă socială, ci o
comuniune „pentru partea pe care o luaţi la Evanghelie” (Filip. 1, 5). Ea cuprinde o autentică comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Fiul Său şi Duhul Sfînt (1 Ioan 1, 3; 1 Cor. 1, 9; 2 Cor. 13, 14), cum şi cu credincioşii (1 Ioan 1, 3. 7). Membrii dau, deci, „mîna dreaptă de însoţire” (comuniune după K. J. V. ) oricui devine parte din familie (Gal. 2, 9).

Metafora familiei descoperă o biserică ce poartă de grijă, „unde oamenii sînt iubiţi, respectaţi şi recunoscuţi ca fiind cineva. Un loc în care oamenii recunosc că ei au nevoie unul de altul, unde talentele se dezvoltă, unde oamenii cresc, unde fiecare se realizează”. 5 Ea implică, de asemenea, responsabilitate, respect pentru părinţii spirituali, atenţie cu fraţii şi surorile. În final, ea înseamnă că fiecare va manifesta faţă de fiecare dintre ceilalţi membri o iubire ce dă naştere la o profundă credincioşie ce strînge şi întăreşte.

Calitatea de membru în familia bisericii face posibil ca persoanele ce se deosebesc foarte mult în natura, firea sau dispoziţia lor să se bucure şi să se
suporte unele pe altele. Membrii familiei bisericii învaţă să trăiască în unitate, în timp ce nu-şi pierd individualitatea.

6. Biserica, stîlp şi temelie a adevărului. Biserica Viului Dumnezeu este „stîlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3, 15). Ea este depozitara şi citadela
adevărului, apărînd adevărul de atacurile vrăjmaşilor lui. Adevărul, totuşi, este dinamic şi nu static. Dacă membrii pretind că au o lumină nouă – o nouă doctrină sau o nouă interpretare a Scripturilor – membrii cu experienţă trebuie să cerceteze noua învăţătură, s-o testeze cu standardul Scripturii (Is. 8, 20). Dacă lumina cea nouă răspunde acestui standard, atunci biserica trebuie s-o accepte; dacă nu, ea trebuie să fie respinsă. Toţi membrii trebuie să se supună acestei judecăţi bazate pe Biblie, căci „biruinţa vine prin marele număr de sfetnici” (Prov. 11, 14).

Prin răspîndirea adevărului, prin mărturia ei, biserica devine „lumina lumii”, „o cetate aşezată pe un munte”, ce „nu poate fi ascunsă”, şi „sarea pămîntului” (Mat. 5, 13-15).

7. Biserica, o armată militantă şi triumfătoare. Biserica de pe pămînt este asemenea unei armate angajate în luptă. Ea este chemată să se războiască împotriva întunericului spiritual: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sînt în locurile cereşti” (Ef. 6, 12). Creştinii trebuie să ia „toată armătura lui Dumnezeu”, astfel încît „să se poată împotrivi în ziua cea rea şi să rămîneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Ef. 6, 13).

De-a lungul veacurilor, biserica a trebuit să lupte atît împotriva vrăjmaşului dinăuntru, cît şi din afară (vezi Fapte 20, 29. 30; 1 Tim. 4, 1). Ea a făcut un progres remarcabil şi a obţinut biruinţa, dar ea nu este încă biserica triumfătoare. Din nefericire, biserica are încă mari defecte. Prin mijlocul unei alte metafore, Isus a explicat imperfecţiunea din mijlocul bisericii: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămînţă bună în ţarina lui. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grîu şi a plecat” (Mat. 13, 24-25). Cînd slujitorii au dorit să smulgă neghina, fermierul le-a spus „nu, ca nu cumva, smulgînd neghina să smulgeţi şi grîul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş” (Mat. 13, 29-30).

Neghina şi grîul cresc amîndouă, se dezvoltă în lan. În timp ce Dumnezeu aduce convertiţi în biserică, Satana aduce şi el neconvertiţi. Aceste două grupe
influenţează întreg corpul – unul lucrînd pentru curăţire-purificare, celălalt, pentru corupere. Conflictul dintre ele va continua înăuntrul bisericii pînă la
seceriş, a doua venire.

Nici lupta în exterior a bisericii nu s-a sfîrşit încă. Necazuri şi lupte stau înainte. Ştiind că nu mai are decît puţin timp, Satana este mîniat pe biserica lui
Dumnezeu (Apoc. 12, 12. 17) şi va aduce împotriva ei “o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile”. Dar Hristos va interveni în favoarea poporului Său credincios, care va fi mîntuit, şi anume, „oricine va fi găsit scris în carte” (Dan. 12, 1). Isus ne asigură că „cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit” (Mat. 24, 13).

La revenirea lui Hristos, biserica triumfătoare va ieşi la lumină. În acel timp, El va putea să „înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită”, pe credincioşii
din toate veacurile, răscumpăraţi cu sîngele Său, „fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană” (Ef. 5, 27).

Biserica vizibilă şi invizibilă. Termenii „vizibil” şi „invizibil” au fost folosiţi pentru a distinge cele două aspecte ale bisericii de pe pămînt. Metaforelele pe
care le-am discutat mai sus se aplică în mod deosebit la biserica vizibilă.

1. Biserica vizibilă. Biserica vizibilă este biserica lui Dumnezeu organizată pentru slujire. Ea aduce la îndeplinire marea însărcinare a lui Hristos de a duce
lumii Evanghelia (Mat. 28, 18-20) şi pregăteşte pe oameni pentru revenirea Sa glorioasă (1 Tes. 5, 23; Ef. 5, 27).

Martorii aleşi în mod special de Hristos iluminează lumea şi slujesc aşa cum El a slujit, vestind săracilor Evanghelia, tămăduind pe cei cu inima zdrobită,
propovăduind robilor de război slobozenia şi orbilor căpătarea vederii, dînd drumul celor apăsaţi şi vestind anul de îndurare al Domnului (Luca 4, 18-19).

2. Biserica invizibilă. Biserica invizibilă, numită de asemenea şi biserica universală, este compusă din toţi oamenii lui Dumnezeu, din toată lumea. Ea
cuprinde pe credincioşii din cadrul bisericii vizibile şi pe mulţi care, deşi nu aparţin unei biserici organizate, au urmat toată lumina pe care le-a dat-o Hristos
(Ioan 1, 9). Acest grup cuprinde pe aceia care nu au avut niciodată ocazia să înveţe adevărul despre Isus Hristos, dar care au răspuns Duhului Sfînt şi „fac din fire lucrurile Legii” lui Dumnezeu (Romani 2, 14).

Existenţa bisericii invizibile descoperă faptul că adorarea lui Dumnezeu este, în cel mai înalt sens, spirituală. „Închinătorii adevăraţi”, spunea Isus, „se vor
închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4, 23). Datorită naturii spirituale a adevăratei închinări, fiinţele omeneşti nu pot calcula cu precizie cine face parte şi cine nu face parte din biserica lui Dumnezeu.

Prin Duhul Sfînt, Dumnezeu conduce poporul Său de la biserica invizibilă la unirea cu biserica Sa vizibilă. „Mai am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta; şi
pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10, 16). Numai în biserica vizibilă ei pot să trăiască pe deplin
adevărul lui Dumnezeu, iubirea şi comuniunea cu El, pentru că El a dat bisericii vizibile daruri spirituale, care să-i înveţe pe membrii ei atît în mod individual, cît şi în mod colectiv (Ef. 4, 4-16). Cînd Pavel a fost convertit, Dumnezeu l-a pus în legătură cu biserica Sa vizibilă şi apoi l-a numit să fie conducătorul misiunii bisericii Sale (Fapte 9, 10-22). Tot astfel şi astăzi, El intenţionează să conducă pe poporul Său în biserica Sa vizibilă, caracterizată prin credincioşia faţă de poruncile lui Dumnezeu şi care are credinţa lui Isus, astfel încît ei să poată participa la încheierea misiunii ei pe pămînt (Apoc. 14, 12; 18, 4; Mat. 24, 14).

Conceptul de biserică invizibilă cuprinde de asemenea biserica din ceruri şi de pe pămînt, unite (Ef. 1, 22. 23) precum şi biserica ascunsă din timpul
persecuţiei (Apoc. 12, 6. 14).

Organizaţia bisericii

Mandatul lui Hristos, de a duce Evanghelia în lumea întreagă, cuprinde şi hrănirea acelora care au acceptat deja Evanghelia. Noii membri trebuie să fie
întăriţi în credinţă şi învăţaţi să folosească talentele şi darurile date lor de Dumnezeu în lucrare. Deoarece “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al
neorînduielii”, ci doreşte ca toate lucrurile să fie făcute „în chip cuviincios şi cu rînduială” (1 Cor. 14, 33. 40), biserica trebuie să aibă o organizaţie simplă, dar eficientă.

Natura organizaţiei. Să luăm în discuţie calitatea de membru al bisericii şi organizaţia.

1. Calitatea de membru al bisericii. Cînd au întrunit unele condiţii, convertiţii devin membri ai comunităţii de credinţă a noului legămînt. Calitatea
de membru cuprinde acceptarea noilor relaţii faţă de alţi oameni, faţă de stat şi faţă de Dumnezeu.

a. Condiţii pentru obţinerea calităţii de membru. Oamenii care doresc să devină membri ai bisericii Sale trebuie să accepte pe Isus Hristos ca Domn şi
Mîntuitor, să se pocăiască de păcatele lor şi să fie botezaţi (Fapte 2, 36-41; Ef. 4, 10-12). Ei trebuie să fi trecut prin naşterea din nou şi acceptarea însărcinării lui Hristos de a învăţa pe alţii să păzească toate lucrurile pe care El le-a poruncit (vezi Mat. 28, 20).

b. Egalitate şi slujire. În armonie cu declaraţia lui Hristos, că „voi toţi sînteţi fraţi” şi „cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru” (Mat. 23, 8. 11), membrii sînt datori să aibă relaţii unii cu alţii pe baza egalităţii. Ei trebuie să-şi dea seama că, urmînd exemplul lui Hristos, trebuie să slujească şi nevoilor altora, conducîndu-i la Învăţătorul.

c. Preoţia tuturor credincioşilor. De cînd Hristos slujeşte în Sanctuarul ceresc, acţiunea preoţiei levitice ajunge la încheierea ei. Acum, biserica a devenit
„o preoţie sfîntă” (1 Petru 2, 5). „Voi”, spunea Petru, „sînteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfînt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a cîştigat ca să fie al Lui, ca să vestească puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2, 9).

Această ordine nouă, preoţia tuturor credincioşilor, nu autorizează pe fiecare persoană, pe fiecare membru al bisericii să gîndească, să creadă sau să
înveţe aşa cum doreşte, fără nici o responsabilitate faţă de corpul bisericii. Aceasta înseamnă că fiecare membru al bisericii are responsabilitatea de a sluji
altora în numele lui Dumnezeu şi că poate comunica în mod direct cu El, fără nici un intermediar omenesc. Se subliniază interdependenţa membrilor bisericii, ca şi independenţa lor. Această preoţie nu face nici o distincţie calitativă între clerici şi laici, deşi ea permite o diferenţiere a funcţiei între aceste roluri.

d. Supunere faţă de Dumnezeu şi faţă de stat. Biblia recunoaşte mîna lui Dumnezeu în stabilirea autorităţii şi cere credincioşilor să respecte şi să asculte de autoritatea civilă. Cel care are autoritate civilă este “slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău”. Membrii bisericii sînt sfătuiţi: „Cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica, cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” (Rom. 13, 4. 7).

În atitudinea lor faţă de stat, membrii sînt călăuziţi de principiile lui Hristos: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu” (Mat. 22, 21). Dar, dacă cerinţa statului vine în conflict cu porunca divină, atunci supunerea faţă de Dumnezeu este mai presus de cea omenească. Apostolii au spus: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decît de oameni” (Fapte 5, 29).

2. Funcţia majoră a organizaţiei bisericii. Biserica a fost organizată pentru ca să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu de a umple această planetă de cunoştinţa slavei lui Dumnezeu. Numai biserica vizibilă poate să aibă un număr de funcţii vitale, care să împlinească acest scop.

a. Închinare şi îndemnare. În decursul întregii istorii, biserica a fost instrumentul lui Dumnezeu pentru strîngerea laolaltă a credincioşilor ca să se
închine Creatorului în Sabat. Hristos şi apostolii Săi au urmat aceste practici de închinare şi Scriptura îndeamnă pe credincioşii de astăzi să nu părăsească
“adunarea noastră. ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atît mai mult, cu cît vedeţi că ziua se apropie” (Evr. 10, 25; 3, 13). Închinarea cu comunitatea aduce închinătorului, înviorare, încurajare şi bucurie.

b. Comuniunea creştină. Prin biserică, nevoia cea mai profundă a membrilor după părtăşie este pe deplin satisfăcută. Părtăşia la Evangheliei (vezi Filip. 1, 5)* se ridică peste toate celelalte relaţii, căci ea ne oferă o legătură intimă cu Dumnezeu, ca şi cu alţii de aceeaşi credinţă (1 Ioan 1, 3. 6. 7).

c. Invăţătură din Scriptură. Hristos a dat bisericii „cheile Împărăţiei cerurilor” (Mat. 16, 19). Aceste chei sînt cuvintele lui Hristos – toate cuvintele
Bibliei. Mai concret, ele includ „cheia cunoştinţei” cu privire la modul în care se intră în Împărăţie (Luca 11, 52). Cuvintele lui Isus sînt duh şi viaţă pentru toţi aceia care le primesc (Ioan 6, 63). Ele aduc viaţa veşnică (Ioan 6, 68). 6

Cînd biserica vesteşte adevărurile Bibliei, aceste chei spre mîntuire au puterea de a lega şi dezlega, de a deschide şi închide cerul, pentru că ele prezintă
criteriile după care omul este primit sau respins, mîntuit sau pierdut. Astfel, proclamarea Evangheliei de către biserică emană „o mireasmă de viaţă spre
viaţă” sau „o mireasmă de moarte spre moarte” (2 Cor. 2, 16).

Isus cunoştea importanţa trăirii „cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4, 4). Numai astfel biserica poate să împlinească mandatul lui
Isus de a învăţa toate naţiunile „să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28, 20).

d. Administrarea orînduirilor divine. Biserica este instrumentul lui Dumnezeu pentru administrarea orînduirii botezului, ritualul intrării în biserică precum şi a orînduirii spălării picioarelor (actul umilinţei) şi a Cinei Domnului.

e. Proclamarea mondială a Evangheliei. Biserica este organizată pentru lucrarea de slujire, pentru a îndeplini lucrarea pe care Israel a dat greş s-o facă.
Aşa cum s-a văzut în viaţa Învăţătorului, cel mai mare serviciu pe care biserica îl aduce lumii este acela de a fi pe deplin angajată în vestirea Evangheliei, de a „da mărturie tuturor neamurilor” (Mat. 24, 14), împuternicită prin botezul Duhului Sfînt.

Această misiune cuprinde proclamarea unui mesaj de pregătire pentru revenirea lui Hristos ce este adresat atît bisericii (1 Cor. 1, 7. 8; 2 Petru 3, 14; Apoc. 3, 14-22; 14, 5), cît şi restului omenirii (Apoc. 14, 6-12; 18, 4).

Administrarea bisericii

După înălţarea lui Isus, conducerea bisericii a rămas în mîinile apostolilor. Primul lor act organizatoric, în sfătuire cu alţi credincioşi, a fost să aleagă un alt
apostol în locul lui Iuda (Fapte 1, 15-26).

Pe măsură ce biserica se dezvolta, apostolii şi-au dat seama de imposibilitatea de a predica Evanghelia şi în acelaşi timp de a se îngriji şi de problemele temporale ale bisericii. Astfel că ei au încredinţat problemele practice ale bisericii celor şapte oameni pe care biserica i-a numit. Deşi biserica face
deosebire între „slujirea cuvîntului” şi „slujirea la mese” (Fapte 6, 1-4), ea n-a făcut nici o încercare de a separa clerul de laici pentru eliberarea acestora de pe urmă de misiunea bisericii. De fapt, doi dintre cei şapte, Ştefan şi Filip, erau cunoscuţi pentru eficienta lor lucrare de predicare şi evanghelizare (Fapte 7 şi 8).

Expansiunea bisericii în Asia şi Europa impunea noi paşi în organizare. Odată cu înfiinţarea a numeroase noi comunităţi, bătrîni (prezbiteri) erau întăriţi
prin binecuvîntare, în fiecare comunitate, pentru a asigura o conducere stabilă (Fapte 14, 25).

Cînd s-a produs o criză majoră, părţilor implicate li s-a îngăduit să-şi prezinte poziţia lor în faţa unui consiliu general, compus din apostoli şi prezbiteri, reprezentînd biserica în totalitatea ei. Deciziile acestui consiliu au fost considerate ca fiind obligatorii pentru toate părţile şi au fost primite ca fiind
vocea lui Dumnezeu (Fapte 15, 1-29). Acest pasaj ilustrează faptul că, atunci cînd este o problemă ce afectează întreaga biserică, sînt necesare sfatul şi autoritatea la un nivel mult mai larg decît acela al bisericii sau comunităţii locale. În acest caz, decizia consiliului a fost consecinţa înţelegerii la care au ajuns reprezentanţii tuturor părţilor implicate (Fapte 15, 22. 25).

Noul Testament face clar faptul că, atunci cînd apar nevoi, Dumnezeu călăuzeşte pe conducătorii lucrării Sale. Sub conducerea Sa şi cu sfatul bisericii, ei
formează o conducere a bisericii, care, dacă este urmată astăzi, va ajuta la păstrarea siguranţei bisericii, păzind-o de apostazie şi făcînd-o în stare să
îndeplinească marea ei chemare.

Principii biblice de conducere a bisericii.

1. Hristos este Capul bisericii. Conducerea lui Hristos asupra bisericii este bazată, în primul rînd, pe lucrarea Sa de mijlocire. De la biruinţa Sa pe cruce
asupra lui Satana, lui Hristos I-a fost dată „toată puterea în cer şi pe pămînt” (Mat. 28, 18). Dumnezeu „I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii” (Ef. 1, 22; cf. Filip. 2, 10, 11). De aceea, El este „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” (Apoc. 17, 14).

Hristos este, de asemenea, capul bisericii, pentru că biserica este corpul Său (Ef. 1, 23; Col. 1, 18). Credincioşii sînt „mădulare ale trupului Lui, carne din
carnea Lui şi os din oasele Lui” (Ef. 5, 30). Ei trebuie să aibă o legătură intimă cu El, pentru că de la El este hrănită biserica – “hrănită şi bine închegată, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor” (ligamentelor) (Col. 2, 19).

2. Hristos este izvorul întregii ei autorităţi. Hristos demonstrează autoritatea Sa în:
a) întemeierea bisericii creştine (Mat. 16, 18),
b) instituirea orînduielilor pe care biserica trebuie să le administreze (Mat. 26, 26-30; 28, 19, 20; 1 Cor. 11, 23-29; Ioan 13, 1-17),
c) înzestrarea bisericii cu autoritatea divină de a acţiona în numele Său (Mat. 16, 19; 18, 15-18: Ioan 20, 21-23),
d) trimiterea Duhului Sfînt să călăuzească biserica Sa, prin autoritatea Sa (Ioan 15, 26; 16, 13- 15),
e) stabilirea în biserică a unor daruri speciale, astfel ca persoanele să poată să funcţioneze ca apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori (păstori) şi învăţători, ca să pregătească pe membrii ei pentru slujire şi să zidească „trupul lui Hristos” pînă cînd vor ajunge cu toţii la unitatea credinţei şi vor reflecta „plinătatea lui Hristos” (Ef. 4, 7-13).

3. Scripturile poartă autoritatea lui Hristos. Deşi Hristos călăuzeşte biserica Sa prin Duhul Sfînt, Cuvîntul lui Dumnezeu este unicul standard după care lucrează biserica. Toţi membrii ei trebuie să asculte de acest Cuvînt, pentru că el este legea în sensul absolut al cuvîntului. Toată tradiţia şi obiceiurile omeneşti, toate practicile caracteristice unei anumite civilizaţii sînt supuse autorităţii Scripturii (2 Tim. 3, 15-17).

4. Autoritatea lui Hristos şi funcţiile în biserică. Hristos Îşi exercită autoritatea prin biserica Sa şi prin slujitorii Săi, aleşi special pentru această
lucrare, dar El nu transferă niciodată puterea Sa. Nimeni nu are autoritate independent, separat de Hristos şi Cuvîntul Său.

Comunităţile bisericii adventiste de ziua a şaptea îşi aleg conducătorii. Dar, în timp ce aceşti conducători funcţionează ca reprezentanţi ai poporului,
autoritatea lor vine de la Hristos. Alegerea lor nu face decît să confirme chemarea pe care ei au primit-o de la Hristos. Datoria principală a conducătorilor aleşi este aceea de a veghea ca învăţăturile Bibliei referitoare la închinare, învăţătură, disciplină şi vestirea Evangheliei să fie urmate. Deoarece biserica este trupul lui Hristos, aceştia trebuie să caute sfatul ei cu privire la hotărîrile şi acţiunile lor.

Slujbaşii bisericii în Noul Testament. Noul Testament menţionează două funcţii în biserică – de prezbiter şi de diacon. Importanţa acestor funcţii este
subliniată de înaltele cerinţe morale şi spirituale cerute de la aceia care vor ocupa aceste slujbe. Biserica recunoaşte sfinţenia chemării la conducere prin întărirea cu binecuvîntare prin punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 13, 2, 3; 1 Tim. 4, 14; 5, 22).

1. Prezbiterii

a. Ce este un prezbiter? „Prezbiterii” (greceşte presbuteros) sau episcopii (episkopos) au fost cei mai importanţi slujbaşi ai bisericii. Termenul de „bătrîn”
înseamnă „cel în vîrstă”, implicînd demnitate şi respect. Poziţia sa este similară cu aceea a unuia care supraveghea sinagoga. Termenul episcop înseamnă
„supraveghetor”. Pavel foloseşte alternativ aceşti termeni, punînd astfel pe picior de egalitate pe bătrîni cu supraveghetori sau episcopi (Fapte 20, 17. 28; Tit 1, 5. 7).

Aceia care ocupă această poziţie supravegheau, comunităţile nou formate. Termenul de „bătrîn” sau „prezbiter” se referea la statutul sau rangul slujbei, în timp ce „episcop” denota datoria sau răspunderea slujbei de „supraveghetor”. 7 Deoarece apostolii se numeau pe sine şi bătrîni sau prezbiteri (1 Petru 5, 1; 2 Ioan 1; 3 Ioan 1), se pare că erau atît prezbiteri locali, cît şi prezbiteri itineranţi sau prezbiteri generali (peste toate comunităţile). Dar amîndouă felurile de prezbiteri funcţionau ca pastori ai comunităţilor.

b) Calităţi – condiţii. Spre a fi calificat pentru slujba de prezbiter, un om trebuie să fie „fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept,
vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de cîştig mîrşav, ci să fie blînd, nu gîlcevitor, nu iubitor de bani, să-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci, dacă cineva nu ştie să-şi cîrmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la Dumnezeu de curînd, ca nu cumva să se îngîmfe şi să cadă în osînda diavolului. Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi să nu cadă în cursa diavolului” (1 Tim. 3, 1-7. conf. Tit 1, 5-9).

Deci, mai înainte de a fi ales în slujbă, candidatul trebuie să fi demonstrat calitatea sa de conducător în propria sa casă, în propria sa familie. „Familia
aceluia care este propus pentru slujbă trebuie să fie luată în discuţie. Sînt membrii ei supuşi? Poate omul să-şi conducă cu cinste propria lui familie? Ce caracter au copiii lui? Fac ei cinste influenţei tatălui lor? Dacă el nu are tact, înţelepciune sau puterea sfinţeniei în cămin, în conducerea propriei sale familii, este numai drept să se tragă concluzia că aceeaşi conducere nesfinţită va fi văzută şi în biserică”. 8 Candidatul, dacă este căsătorit, trebuie să demonstreze în cămin calitatea lui de conducător, mai înainte de a i se încredinţa răspunderi mai mari în conducerea „casei lui Dumnezeu” (1 Tim. 3, 15).

Datorită importanţei slujbei, Pavel cerea „să nu-ţi pui mîinile peste nimeni cu grabă” (1 Tim. 5, 22).

c. Răspunderea şi autoritatea prezbiterului. Un prezbiter este, în primul rînd şi mai presus de orice, un conducător spiritual. El este ales „să păstorească
Biserica Domnului” (Fapte 20, 28). Responsabilitatea lui cuprinde sprijinirea membrilor mai slabi (Fapte 20, 35), mustrarea celor îndărătnici (1 Tes. 5, 12), o atenţie faţă de orice învăţătură ce ar putea crea dezbinări (Fapte 20, 29-31). Prezbiterii trebuie să fie un model de vieţuire creştină (Evr. 13, 7; 1 Petru 5, 3) şi să fie exemple de dărnicie. (Fapte 20, 35).

d. Atitudinea faţă de prezbiteri. Într-o mare măsură, conducerea efectivă a bisericii depinde de credincioşia membrilor. Pavel încuraja pe credincioşi să-i
respecte pe conducătorii lor: „Să-i preţuiţi foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor” (1 Tes. 5, 13). „Prezbiterii care cîrmuiesc bine”, spunea el, „să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Tim. 5, 17).

Scriptura face clar necesitatea de a respecta conducerea bisericii: „Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele” (Evr. 13, 17; conf. 1 Petru 5, 5). Cînd membrii ei împiedică pe conducători să aducă la îndeplinire răspunderile încredinţate lor de Dumnezeu, şi unii şi alţii vor avea necazuri şi vor pierde bucuria creşterii pe care o dă Dumnezeu.

Credincioşii sînt încurajaţi să observe felul de viaţă creştin al conducătorilor lor. „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la. felul lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa”
(Evr. 13, 7). Ei nu trebuie să ia seama la bîrfeli. Pavel avertizează: „Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decît din gura a doi sau trei martori” (1 Tim. 5, 19).

2. Diaconii şi diaconesele. Numele diacon vine de la grecescul diakonos, ce înseamnă slujitor sau ajutor. Slujba de diacon a fost instituită pentru a da
posibilitate apostolilor să se dedice în întregime „rugăciunii şi propovăduirii Cuvîntului” (Fapte 6, 4). Deşi diaconii erau aleşi pentru a se îngriji de problemele
temporale ale bisericii, ei trebuia să fie, de asemenea, implicaţi activ în lucrarea evanghelistică (Fapte 6, 8; 8, 5-13; 26-40).

Forma feminină a termenului apare în Romani 16, 1. 9 Traducătorii au redat acest cuvînt cu „slujitoare”, „diaconeasă” sau „diaconiţă”. „Cuvîntul şi folosirea
lui în acest text sugerează faptul că slujba diaconesei era probabil deja stabilită în biserică în timpul cînd Pavel scria Epistola sa către Romani”. 10 Ca şi prezbiterii, diaconii sînt aleşi de către comunitate, în baza calităţilor lor morale şi spirituale (1 Tim. 3, 8-13).

Disciplina în biserică.

Hristos a dat bisericii autoritatea de a disciplina pe membrii ei şi a prevăzut principii juste pentru a face lucrul acesta. El aşteaptă ca biserica să aplice aceste principii ori de cîte ori este necesar pentru a menţine chemarea ei înaltă de a fi “o preoţie sfîntă”, „un popor sfînt” (conf. Mat. 18, 15-18; 1 Petru 2, 5-9). Cu toate acestea, biserica trebuie să urmărească să imprime membrilor greşiţi simţămîntul nevoii lor de a-şi îndrepta căile. Hristos a elogiat biserica din Efes pentru că ea nu a putut „suferi pe cei răi” (Apoc. 2, 2), dar a mustrat biserica din Pergam şi Tiatira pentru că tolerau ereziile şi imoralitatea (Apoc. 2, 14. 15. 20). Să reţinem următorul sfat biblic cu referire la disciplină:

1. Tratarea situaţiilor conflictuale peronale. Cînd un membru greşeşte faţă de un alt membru (Mat. 18, 15-17), Hristos sfătuieşte persoana faţă de care s-a greşit să meargă la cel care a greşit – oaia care a apucat pe drumuri greşite – determinîndu-l să-şi schimbe comportamentul. Dacă încercarea sa rămîne fără succes, să mai încerce odată, însoţit de data aceasta de unul sau doi martori nepărtinitori, echilibraţi. Dacă şi încercarea aceasta dă greş, atunci problema trebuie să fie adusă în faţa întregii comunităţi.

Dacă membrul greşit respinge înţelepciunea şi autoritatea bisericii lui Hristos, el se rupe singur de comuniunea ei. Excluzînd persoana vinovată, biserica nu face decît să confirme situaţia ei. Dacă, sub călăuzirea Duhului Sfînt, comunitatea a urmat cu multă atenţie şi grijă sfatul biblic, hotărîrile ei au fost
recunoscute în ceruri. Hristos spunea: „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer, şi orice veţi dezlega pe pămînt, va fi dezlegat în cer” (Mat. 18, 18).

2. Tratarea păcatelor publice. Deşi „toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3, 23), păcatele flagrante şi inspirate de o atitudine rebelă aduc oprobiu asupra bisericii şi trebuie să fie tratate imediat prin excluderea celui vinovat.

Excluderea îndepărtează răul – care altfel ar lucra asemenea aluatului – restabilind curăţenia bisericii şi acţionează şi ca un remediu salvator pentru cel
vinovat. Luînd cunoştinţă de un caz de imoralitate sexuală în comunitatea din Corint, Pavel a cerut să se ia imediat măsuri. „În Numele Domnului Isus”, spunea el, „voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărît ca un astfel de om să fie dat pe mîna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mîntuit în ziua Domnului Isus. Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fIe o plămădeală nouă” (1 Cor. 5, 4. 5. 7). Să nu vă asociaţi, să nu aveţi nici un fel de legătură cu vreunul care îşi zice frate, spunea el, „dar care este un imoral, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mîncaţi. Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela” (1 Cor. 5, 11. 13).

3. Tratarea persoanelor care produc dezbinare. Un membru care dă loc la „dezbinări şi tulburări” (Rom. 16, 17), „care trăieşte în neorînduială”, refuzînd să asculte sfatul biblic, trebuie să fie evitat, astfel încît „să-i fie ruşine” de atitudinea lui. Totuşi, spune Pavel, „să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3, 6. 14. 15). Dacă cel dezbinător refuză să asculte de „a doua mustrare” a bisericii, el trebuie să fie îndepărtat, „căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osîndit” (Tit 3, 10. 11).

4. Reintegrarea (reprimirea) celui vinovat. Membrii bisericii nu trebuie să desconsidere, să ocolească sau să neglijeze pe cei excluşi. Dimpotrivă, ei trebuie să încerce să restabilească relaţiile lor cu Hristos, prin pocăinţă şi o naştere din nou. Persoanele excluse pot fi reprimite în comuniunea bisericii, atunci cînd ele dau pe faţă suficiente dovezi de reală pocăinţă (2 Cor. 2, 6-10).

Puterea, slava şi harul lui Dumnezeu sînt date pe faţă în mod deosebit, în reprimirea păcătoşilor în biserică. El tînjeşte să elibereze pe captivi din păcatele
lor, transferîndu-i din împărăţia întunericului în împărăţia luminii. Biserica lui Dumnezeu, scena universului, manifestă puterea jertfei ispăşitoare a lui Hristos
în viaţa bărbaţilor şi a femeilor.

Astăzi Hristos, prin biserica Sa, îi invită pe toţi să devină o parte a familiei Sale. „Iată” spune El, „Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi
deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

1. Cu privire la originea termenului biserică, Berkhof scria că numele germanice pentru biserică, ’church’, ’Kerk’ şi ’Kirche’, nu derivă din cuvîntul ekklesia, ci din cuvîntul kuriake, ceea ce înseamnă „aparţinînd Domnului”. Ele subliniază faptul că biserica este proprietatea lui Dumnezeu. Numele „to kuriakon” sau „he kuriake” desemnează, în primul rînd, locul unde se adună biserica. Acest loc era privit ca aparţinînd Domnului şi de aceea a fost numit „to kuriakon” (.Systematic Theology” – Teologia Sistematică, pag. 557).

2. „Biserica, Natura ei” – Enciclopedia Biblică A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 302. „Biserica” – Dicţionarul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. pag. 224.

3. În armonie cu traducerile moderne care acceptă varianta la singular a lui Tisschendorf, bazată pe Codex Sinaiticus, Alexandrinus, Vaticanus şi Ephraemi
Rescriptus.

4. Cu excepţia învăţăturilor lor despre Isus, punctele de credinţă ale primei biserici erau foarte asemănătoare cu acelea ale iudaismului. Atît creştinii dintre iudei, cît şi cei dintre neamuri, continuau să se închine în sinagogă în ziua Sabatului, ascultînd explicarea Vechiului Testament (Fapte 13, 42-44; 15, 13, 14, 21). Sfîşierea catapetesmei templului însemna că ritualurile şi-au întîlnit împlinirea lor antitipică. Epistola către Evrei intenţionează să îndrepte mintea creştinului de la tipuri la realitatea permanent prezentă în tipuri: moartea ispăşitoare a lui Isus, preoţia Sa în ceruri şi harul Său mîntuitor. Era Noului Testament a fost un timp de tranziţie şi, deşi apostolii au participat uneori la ritualurile Vechiului Testament, hotărîrea primului Consiliu de la Ierusalim arată că ei nu vedeau nici o valoare mîntuitoare în ele.

5. Charles E. Bradford, „What the Church Means to Me” (Ce înseamnă biserica pentru mine? (Adventist Review, 20 nov. 1986, pag. 15).

6. Comentariul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 5, pag. 432.

7. Comentariul Biblic A. Z. Ş. ed. rev. , vol. 6, pag. 26, 38.

8. White, Testimonies, vol. 5, pag. 618.

9. Diakonos poate fi şi de genul masculin şi de cel feminin, deoarece în acest caz genul este determinat de context. Pentru că Fivi, care este „sora noastră”, este de asemenea o diaconeasă, acest cuvînt poate fi feminin, chiar dacă se scrie ca un substantiv masculin.

10. „Diaconeasă”. Dicţionar biblic, ed. rev. , pag. 277. În timpurile Noului Testament, termenul diakonos are o largă însemnătate. .El era încă folosit pentru a descrie pe toţi aceia care serveau în vreo slujbă oarecare în biserică. Pavel, deşi era un apostol, se prezenta adesea pe el (vezi 1 Cor. 3, 5; 2 Cor. 3, 6; 6, 4; 11, 23; Ef. 3, 7: Col. 1, 23) şi pe Timotei (vezi 1 Tim. 4, 6), ca fiind .diakonoi” (plural de la diakonos) – Comentariul Biblic A. Z. Ş. ed. rev. vol. 7, pag. 300. În aceste cazuri, cuvîntul a fost tradus cu „slujitor” sau „rob” în loc de „diacon”.