2. Ce spune apostolul Pavel că este pocăinţa adevărată? 2 Corinteni 7:9-11
Pocăinţa este un dar ceresc şi înseamnă regretarea păcatului. Ea include, totodată, decizia de a ne îndepărta de păcatele pe care ni le descoperă Duhul Sfânt (Ezechiel 14:6; Zaharia 1:4). Totuşi pocăinţa autentică nu îi aruncă pe creştini într-o stare de depresie profundă din cauza naturii sau a faptelor lor păcătoase. „Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corinteni 7:10). Ea nu ne îndreaptă privirea spre păcătoşenia noastră, ci spre neprihănirea Domnului Isus. Ea ne dă „râvna” de a privi „ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (2 Corinteni 7:11; Evrei 12:2).
Ideea care străbate ca un fir roşu întregul Nou Testament este aceea că păcatul nostru, oricât de uriaş, nu este niciodată mai mare decât harul Său. Fiindcă „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani 5:20). Pavel cunoştea adevărul acesta din proprie experienţă.
3. Citeşte 1 Timotei 1:14-17 şi Faptele 26:10-16. Ce ne spun aceste pasaje despre păcătoşenia lui Pavel şi despre neprihănirea Domnului Isus?
Când a înţeles că Îl prigonea pe Domnul slavei, apostolul Pavel a căzut în genunchi, pocăindu-se şi mărturisindu-şi păcatele. De-a lungul vieţii, el nu a încetat să le vorbească oamenilor despre păcătoşenia sa şi despre harul lui Dumnezeu. Dar pocăinţa nu l-a dus la depresie, ci l-a determinat să accepte îmbrăţişarea caldă şi iubitoare a Mântuitorului. Mărturisirea păcatelor nu l-a făcut să rămână într-o stare permanentă de vinovăţie. Privirea lui nu era aţintită spre neprihănirea proprie, ci spre neprihănirea lui Isus.
Ai avut vreodată simţământul că eşti „cel dintâi dintre păcătoşi”? Sau simţământul că eşti prea păcătos ca să poţi fi salvat? Ce poţi face pentru a te deprinde să ai încredere în asigurarea că neprihănirea Domnului Hristos este suficientă şi pentru tine?