3. Ce evenimente sunt prezentate în Hagai 2:1-5?
La circa o lună după începerea lucrărilor la templu, Dumnezeu i-a trimis un cuvânt de încurajare rămăşiţei care, deşi nu avea resurse corespunzătoare, luase hotărârea de a reconstrui Casa Domnului potrivit îndemnului profeţilor. Hagai i-a întrebat mai întâi pe bătrânii din popor cum li se părea templul reconstruit de ei faţă de templul care existase înaintea exilului. Răspunsul era evident: templul al doilea nu se ridica la splendoarea celui dintâi. Probabil că poporul era descurajat că nu putea construi un templu la fel de frumos ca al lui Solomon, dar profetul i-a încurajat pe cei ce formau rămăşiţa să continue lucrările, pentru că Duhul lui
Dumnezeu era cu ei. El i-a chemat să fie tari şi să lucreze mai departe, fiindcă Domnul oştirilor era în mijlocul lor. Îndemnurile sale se aseamănă cu cele date lui Iosua după moartea lui Moise (Iosua 1:5-9). Nevoia lor de credinţă era cu atât mai mare, cu cât resursele lor erau mai puţine şi mai neînsemnate. Hagai a declarat că, în final, slava celui de-a doilea templu avea să o întreacă pe a celui dintâi. Făgăduinţa aceasta s-a împlinit atunci când a venit Acela care era mai mare decât templul (Matei 12:6).
Prezenţa Duhului Sfânt în mijlocul lor era o confirmare a continuităţii domniei lui Dumnezeu peste Israel. Acelaşi Duh care îi călăuzise pe Moise şi pe bătrâni şi care trimisese prin profeţi solii inspirate Se afla în mijlocul rămăşiţei. Evlavia cu care au răspuns conducătorii şi poporul era o dovadă a reformei spirituale care avusese loc. Duhul realiza lucrarea de reînnoire şi de apropiere a lor de Dumnezeu. De asemenea, prezenţa Sa garanta primirea unor binecuvântări îmbelşugate. Profetul i-a încurajat să aştepte împlinirea deplină a făgăduinţelor divine.
Hagai a vestit Cuvântul Domnului unui popor care a cunoscut vicisitudinile vieţii şi dezamăgirea dată de neîmplinirea speranţei. El îndreaptă atenţia oamenilor spre Dumnezeu, care este credincios şi care are încredere că ei vor fi cetăţeni responsabili ai Împărăţiei Sale, stăruind în fapte bune şi găsind, astfel, adevăratul scop şi sens al vieţii.
Un tânăr de 35 de ani, care nu mai credea în Dumnezeu, a scris o scrisoare de adio de 1 900 de pagini înainte de a-şi pune capăt vieţii. Printre altele, el spunea: „Fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare emoţie revine la o singură problemă fundamentală: viaţa nu are niciun sens.” Cum reuşesc credinţa noastră şi dispoziţia noastră de a asculta de Dumnezeu să dea sens vieţii noastre?