Pretutindeni în Biblie, descoperim că răspunsul lui Dumnezeu la păcătoşenia omului urmăreşte răscumpărarea şi este motivat de o dragoste autentică, neegoistă. Dumnezeu ar fi fost pe deplin îndreptăţit să îi lase pe Adam şi pe Eva în seama puterii distructive a lui Satana; în definitiv, ei îşi aleseseră singuri această soartă. Însă El a ştiut că Adam şi Eva nu au reuşit să înţeleagă în întregime ce a însemnat fapta lor şi de aceea a luat hotărârea de a le oferi ocazia să obţină aceste informaţii şi să poată alege iarăşi.
5. Citeşte Romani 5:6-11. Cum ne ajută aceste versete să înţelegem ce înseamnă harul lui Dumnezeu?
Când cineva ne greşeşte, aşteptăm să-şi ceară scuze pentru a putea reface relaţia cu el. A-ţi cere scuze este un gest potrivit într-o astfel de situaţie. Vindecarea completă a unei relaţii distruse are loc în urma exprimării regretului şi a asumării responsabilităţii pentru greşeala comisă. Dar
Dumnezeu nu a aşteptat ca noi să ne cerem scuze, ci a făcut El Însuşi ceva în direcţia aceasta. Pe când eram noi încă păcătoşi, El S-a dat pe Sine Însuşi să moară în locul nostru. Avem aici o dovadă uluitoare a iubirii Sale.
Se poate compara comportamentul nostru cu comportamentul Său? De câte ori nu ne simţim ofensaţi, ne supărăm şi căutăm să ne luăm revanşa, în loc să urmărim refacerea relaţiei? Ar trebui să fim recunoscători că Dumnezeu nu ne tratează aşa!
Modul în care Se poartă Dumnezeu cu păcătoşii ne arată cum este dragostea adevărată. Ea nu este doar o emoţie, ci un comportament bazat pe principiu. Toate eforturile celui care iubeşte autentic se vor îndrepta în direcţia împăcării cu acela care i-a greşit şi în direcţia restaurării relaţiei. Modul în care s-a purtat Dumnezeu cu Adam şi Eva este o ilustrare a atitudinii Sale faţă de păcatul nostru.
„Scenele Calvarului cheamă la cea mai profundă emoţie. În legătură cu acest subiect îţi este îngăduit să manifeşti entuziasm. Gândurile şi imaginaţia noastră nu vor putea niciodată să înţeleagă pe deplin faptul că Hristos, Cel atât de minunat, de nevinovat, a suferit o moarte atât de dureroasă, purtând povara păcatelor lumii. Nu putem cuprinde lungimea, lărgimea, înălţimea şi adâncimea unei asemenea iubiri.” (Mărturii, vol. 2, pag. 213)
Mintea noastră nu poate cuprinde dragostea divină, totuşi de ce e important să încercăm să o înţelegem?