În Geneza 3, după căderea în păcat, Domnul începe dialogul cu Adam şi Eva printr-o serie de întrebări: „Unde eşti?… Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?… Ce ai făcut?” (Geneza 3:9,11,13). După aceste întrebări, urmează prima Sa afirmaţie imperativă – prima constatare a unei realităţi.
6. Ce îi spune Dumnezeu şarpelui şi ce înseamnă aceste cuvinte? Geneza 3:14,15
Meditează la implicaţiile evenimentelor descrise aici. Prima afirmaţie imperativă pe care o adresează Dumnezeu lumii căzute este, de fapt, condamnarea lui Satana, şi nu a oamenilor. El le oferă oamenilor, chiar şi prin această condamnare, speranţa şi făgăduinţa Evangheliei (vers. 15). Pronunţând condamnarea lui Satana, El proclamă speranţa omenirii. În ciuda păcatului lor, imediat, Domnul le aduce oamenilor la cunoştinţă făgăduinţa răscumpărării.
Un alt lucru pe care îl remarcăm este acela că numai după prezentarea acestei făgăduinţe (vers. 15), a acestei speranţe a harului şi a mântuirii (care este cunoscută şi sub denumirea de „prima făgăduinţă a Evangheliei”) urmează rostirea sentinţei pentru Adam şi Eva: „Femeii i-a zis: «Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii …» Omului i-a zis: «Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale …»” (Geneza 3:16,17).
Este bine să reţinem următorul principiu: mai întâi vine făgăduinţa mântuirii şi abia apoi vine judecata. Altfel spus, judecata este anunţată numai pe acest fundal al Evangheliei; altminteri, ea nu ar însemna decât condamnare, dar Scriptura spune clar: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17).
De ce este important să reţinem că scopul lui Dumnezeu este să ne mântuiască, nu să ne condamne? Cum reuşeşte păcatul din viaţa noastră să ne determine să uităm acest adevăr esenţial? Altfel spus, cum reuşeşte el să ne îndepărteze de Dumnezeu?