Adventiştii de ziua a şaptea cred…
Că Cina Domnului este o participare la simbolurile trupului şi sîngelui lui Isus, ca o expresie a credinţei în El, Domnul şi Mîntuitorul nostru. În această experienţă a comuniunii, Hristos este prezent pentru a Se întîlni cu poporul Său şi a-l întări . Împărtăşindu-ne cu bucurie, noi vestim moartea Domnului pînă ce El va reveni. Pregătirea pentru Cina Domnului cuprinde cercetarea de sine, pocăinţa şi mărturisirea. Învăţătorul a rînduit serviciul spălării picioarelor, care înseamnă o reînnoire a curăţirii, o expresie a dispoziţiei de a sluji unul altuia în umilinţă, asemenea lui Hristos , şi de a uni inimile noastre în dragoste.
Serviciul Cinei este deschis tuturor credincioşilor creştini.
Cina Domnului
Cu picioarele prăfuite, ei au ajuns în camera de sus pentru a sărbători Paştele. Cineva a adus un ulcior cu apă, un lighean şi un ştergar pentru obişnuita
spălare a picioarelor, dar nimeni nu a vrut să săvîrşească lucrul unui serv.
Conştient de apropiata Lui moarte, Isus a spus cu tristeţe: „Am dorit mult să mănînc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun, că de acum încolo, nu le voi mai mînca, pînă la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22, 15. 16).
Gelozia ucenicilor pe care ei o nutreau unul împotriva celuilalt a umplut inima lui Isus de tristeţe. El a înţeles că ei se certau încă cu privire la cine va fi
considerat cel mai mare în împărăţia Sa (Luca 22, 24; Mat. 18, 1; 20, 21). Manevrele lor pentru un loc de frunte, mîndria şi înălţarea de sine au fost acelea care i-au împiedicat pe ucenici să se umilească, să ia locul unui serv şi să spele picioarele celorlalţi. Aveau ei să înveţe vreodată că, în Împărăţia lui Dumnezeu, adevărata măreţie se dă pe faţă prin umilinţă şi slujire din iubire?
„În timpul cinei” (Ioan 13, 2. 4) 1, Isus S-a sculat liniştit, a luat ştergarul, a turnat apă într-un lighean, a îngenuncheat şi a început să spele picioarele
ucenicilor. Învăţătorul a făcut lucrarea unui serv. Înţelegînd mustrarea nerostită, ucenicii au fost plini de ruşine. Cînd El Şi-a terminat lucrarea şi S-a reîntors la locul Lui, le-a zis: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sînteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu vam dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decît cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi” (Ioan 13, 14-17).
Isus a instituit apoi, în locul Paştelui, serviciul ce trebuia să constituie un memorial al marelui Său sacrificiu: Cina Domnului. Luînd pîinea nedospită, „El a
binecuvîntat-o, a frînt-o şi a dat-o ucenicilor”, zicînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu care se frînge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Apoi a luat paharul binecuvîntării şi „li l-a dat zicînd: ’Beţi toţi din el; căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor’ Să faceţi lucrul acesta spre amintirea Mea, ori de cîte ori veţi bea din el. Pentru că, ori de cîte ori mîncaţi din pîinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, pînă va veni El” (Mat. 26, 26-28; 1 Cor. 11, 24- 26; 10, 16).
Orînduirea spălării picioarelor şi Sfînta Cină formează serviciul împărtăşirii. Astfel, Domnul Hristos a instituit aceste două orînduiri pentru a ne ajuta să intrăm în comuniune cu El.
Orînduirea spălării picioarelor
Obiceiul cerea ca, sărbătorind Paştele, familiile iudeilor să scoată din casele lor tot aluatul (care simboliza păcatul) înainte de prima zi a săptămînii Azimilor
(Ex. 12, 15. 19. 20). În felul acesta, credincioşii trebuia să-şi mărturisească şi să se pocăiască de orice păcat, inclusiv de mîndrie, rivalitate, gelozie, resentimente şi egoism, mai înainte de a avea acel spirit bun, ca să poată avea comuniune cu Domnul Hristos la cel mai profund nivel.
În acest scop, Domnul Hristos a instituit orînduirea spălării picioarelor. Nu numai că El a dat un exemplu, ci El a declarat că şi ei trebuia să facă la fel şi le-a
făgăduit o binecuvîntare: „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi” (Ioan 13, 17). Această orînduire, care precede Cina Domnului, împlineşte porunca dată ca toţi să se cerceteze pe ei înşişi, pentru ca astfel să nu ia parte la această masă „în chip nevrednic” (1 Cor. 11, 27-29).
Semnificaţia orînduirii
Această orînduire descoperă ceva atît despre misiunea Domnului Hristos, cît şi despre experienţa participanţilor.
1. Un monument comemorativ al condescendenţei Domnului Hristos. Orînduirea spălării picioarelor comemorează umilinţa Domnului Hristos,
manifestată în întruparea Sa şi în viaţa Sa de slujire. 2 Deşi El avea poziţia Sa alături de Tatăl, în mijlocul gloriei cereşti, El „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a
luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 7).
A fost umilitor pentru Fiul lui Dumnezeu să Se dăruiască atît de altruist, atît de iubitor, numai ca să fie lepădat de majoritatea acelora pe care El a venit ca să-i salveze. De-a lungul întregii vieţi a Domnului Hristos pe pămînt, Satana a fost hotărît să-L dezonoreze în cel mai înalt grad şi la fiecare pas. Ce umilire i-a adus Lui – Cel nevinovat – să fie crucificat asemenea unui criminal!
Hristos a trăit o viaţă de slujire neegoistă. El n-a venit „să I se slujească, ci să slujească” (Matei 20, 28). Prin actul spălării picioarelor, El a arătat că era gata să facă orice lucrare, indiferent cît de umilă ar fi fost, pentru a salva pe oameni. În felul acesta, El a întipărit în mintea urmaşilor Săi viaţa Sa de slujire şi umilinţă.
Instituind această ceremonie pregătitoare, Domnul Hristos a intenţionat să ducă pe credincioşi la o stare de sensibilitate şi iubire, care să-i conducă să
slujească altora. Această orînduire încurajează pe aceia care reflectă la semnificaţia ei ca să trateze pe alţii cu umilinţă şi sensibilitate. Urmînd exemplul
Domnului Hristos în spălarea picioarelor, mărturisim spiritul Său: „Slujiţi-vă unii altora în dragoste” (Gal. 5, 13).
Deşi participarea la acest serviciu este umilitoare, ea este totuşi departe de a fi degradantă. Cine nu s-ar simţi privilegiat să se plece înaintea lui Hristos şi să spele picioarele acelea care au fost pironite pe cruce? Isus a spus: „Ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25, 40).
2. Un tip al unei curăţiri mai înalte. Spălarea picioarelor a însemnat mai mult decît curăţirea picioarelor lor. Ea reprezenta o purificare mai înaltă, o curăţie a inimii. Cînd Petru a cerut lui Isus să-l spele cu totul, Domnul Isus a răspuns: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decît picioarele, ca să fie curat de tot” (Ioan 13, 10).
Cel care se îmbăiază este curat. Cu toate acestea, picioarele încălţate cu sandale se umplu de praf şi au nevoie să fie spălate din nou. Tot aşa a fost şi cu
ucenicii. Păcatele lor au fost îndepărtate, spălate prin botez, dar ispita i-a făcut să nutrească în inimile lor mîndrie, gelozie şi răutate. Ei nu erau gata să aibă o intimă comuniune cu Domnul lor şi nici să accepte noul legămînt, pe care El era gata să-l facă cu ei. Prin spălarea picioarelor, Domnul Hristos dorea să-i pregătească pentru a lua parte la Sfînta Cină. Cu excepţia lui Iuda, vînzătorul, inimile lor au fost, prin harul lui Hristos, curăţite de egoism şi mîndrie şi ei au fost uniţi în iubire unul cu altul; prin actul lipsit de egoism al lui Isus, ei au fost umiliţi şi au putut fi învăţaţi.
Asemenea ucenicilor, atunci cînd am primit pe Hristos şi am fost botezaţi, am fost curăţiţi prin sîngele Său. Dar de-a lungul vieţii de creştin, am putea
cădea. Picioarele noastre se umplu de praf. Trebuie să venim atunci din nou la Hristos şi să lăsăm ca harul Său curăţitor să spele şi să îndepărteze orice
necurăţie. Totuşi, nu este nevoie să fim iarăşi botezaţi, pentru că „cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decît picioarele” (Ioan 13, 10) 3. Spălarea picioarelor este o orînduire ce ne reaminteşte atît de nevoia noastră de curăţire continuă, cît şi de faptul că sîntem în totul dependenţi de sîngele lui Hristos. În sine, spălarea picioarelor nu ne curăţeşte de păcate. Numai Hristos ne poate curăţi.
3. O comuniune a iertării. Atitudinea de iertare dintre participanţi arată că acest serviciu simbolic de curăţire a avut efect. Numai dacă noi înşine iertăm
putem trăi experienţa iertării lui Dumnezeu. „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi
oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14. 15).
Isus a zis: „Şi voi sînteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13, 14). Avem nevoie să fim gata să spălăm picioarele celuilalt, dar şi dispuşi ca altul
să ne spele picioarele. Astfel, noi admitem nevoia noastră de ajutor spiritual.
Cînd serviciul divin s-a încheiat, credinţa noastră ne asigură că sîntem curaţi, pentru că păcatele noastre au fost spălate şi îndepărtate. De către cine? De
către Domnul Hristos. Dar un împreună credincios cu noi este cel ce ne-a administrat simbolurile slujirii lui Hristos şi, în acest caz, serviciul devine o
comuniune a iertării. 4
4. O comuniune cu Hristos şi cu credincioşii. Acest serviciu al spălării picioarelor demonstrează iubirea lui Hristos pentru urmaşii Săi, „pînă la sfîrşit”
(Ioan 13, 1). Cînd Petru a refuzat să i se spele picioarele, Domnul Hristos a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (vers. 8). Fără
curăţire nu este comuniune. Aceia care doresc o continuă comuniune cu Hristos vor lua parte la această orînduire.
În seara aceleiaşi zile, Domnul Isus a zis: „Vă dau o poruncă nouă: ’Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii’. (Ioan 13,
34). Solia acestei orînduirii este clară: „Slujiţi-vă unii altora în dragoste” (Gal. 5, 13). Avînd acest fel de iubire, noi vom acorda locul cel mai de frunte aproapelui nostru şi „în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi” (Filip. 2, 3). Ea ne determină să iubim pe aceia care se deosebesc de noi. Ea ne face în stare să nu avem simţăminte de superioritate, nici de părtinire. Stilul nostru de viaţă va reflecta iubirea noastră faţă de fraţii noştri de credinţă. Îngenunchind înaintea lor, spălîndu-le picioarele, ne bucurăm de faptul că vom trăi cu ei în toată veşnicia. Toţi aceia care urmează exemplul lui Hristos în această orînduire trăiesc într-un mod aparte ce înseamnă să iubeşti aşa cum a iubit Hristos. Şi o astfel de iubire poate fi o puternică mărturie.
Un călugăr budist a cerut odată unui misionar să-i sugereze o scenă care să reprezinte creştinismul. Nişte artişti trebuia să decoreze holul unei mînăstiri cu
picturi murale, care să înfăţişeze principalele religii ale lumii. După ce s-a gîndit puţin, misionarul a început să redea cele relatate în Ioan 13. „În timp ce citeam”, povestea misionarul, călugărul nu spunea nimic, „dar am simţit o linişte neobişnuită şi impresionantă, o putere care răzbătea din pasajul care descria actul în care Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi”. În cultura lor, a discuta în public ceva ce are de-a face cu picioarele este considerat ca fiind o foarte serioasă încălcare a regulilor etichetei.
Cînd am terminat de citit, a urmat un moment de linişte. El a privit la mine neîncrezător şi mi-a spus: ’Vrei să spui că Întemeietorul religiei tale a spălat
picioarele învăţăceilor Săi?
Da! am răspuns eu. Faţa sa de obicei liniştită, calmă ca luna, cu sprîncenele şi capul rase s-a încreţit de şoc şi uimire. A rămas mut şi la fel am fost şi eu. Am înghiţit greu de cîteva ori şi am fost prinşi amîndoi în scena acelei drame. Privind la el, privirea neîncrezătoare de pe faţa lui s-a schimbat într-un respect plin de teamă. Isus, Întemeietorul creştinismului a atins şi a spălat picioarele murdare ale unor pescari. După cîteva momente, el şi-a recîştigat stăpînirea de sine şi s-a ridicat în picioare. ’Înţeleg acum esenţa creştinismului’”. 5
Celebrarea Cinei Domnului. Printre protestanţi, numele cel mai obişnuit pentru serviciul comuniunii este „Cina Domnului” (1 Cor. 11, 20). Alte denumiri
sînt „masa Domnului” (1 Cor. 11, 2), „frîngerea pîinii” (Fapte 20, 7; 2, 42) 6 şi Euharistia – cu referire la aspectul de mulţumire şi binecuvîntare al serviciului
(Matei 26, 26. 27; 1 Cor. 10, 16; 11, 24).
Cina Domnului trebuie să fie o ocazie de bucurie şi nu un timp de tristeţe. Serviciul spălării picioarelor, care precede actul Cinei, oferă o ocazie de cercetare de sine, de mărturisire a păcatelor, de iertare. Primind asigurarea că sînt curăţiţi prin sîngele Mîntuitorului, credincioşii sînt gata să intre într-o comuniune specială cu Domnul lor. Ei se îndreaptă spre masa Sa cu bucurie, stînd în lumina salvatoare a crucii şi nu în umbra ei, gata de a sărbători biruinţa răscumpărătoare a lui Hristos.
Semnificaţia Cinei Domnului. Sfînta Cină înlocuieşte sărbătoarea Paştelui din perioada vechiului legămînt. Paştele şi-a găsit împlinirea cînd Hristos, Mielul
Pascal, Şi-a dat viaţa. Mai înainte de moartea Sa, Domnul Hristos Însuşi a instituit înlocuirea lui cu marele festival al Israelului spiritual sub noul legămînt. Astfel, rădăcinile multor simboluri ale Cinei Domnului vin din trecut, din serviciul Paştelui.
1. Comemorarea eliberării de păcat. După cum sărbătoarea Paştelui comemora eliberarea poporului Israel din robia Egiptului, Cina Domnului
comemorează eliberarea din Egiptul spiritual, din robia păcatului.
Sîngele mielului pascal, aplicat pe stîlpii uşii şi pe pragul de sus al casei, îi ocrotea pe locuitori de moarte; hrănirea cu carnea lui le dădea putere ca să scape
din Egipt (Ex. 12, 3-8). Tot astfel, sacrificiul Domnului Hristos aduce eliberare din moarte; credincioşii sînt mîntuiţi prin împărtăşirea atît cu trupul Său, cît şi cu sîngele Său (Ioan 6, 54). Cina Domnului proclamă faptul că moartea Domnului Hristos pe cruce asigură mîntuirea noastră, oferă iertarea şi garantează viaţa veşnică.
Isus Hristos a spus: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” (1 Cor. 11, 24). Această orînduire subliniază dimensiunea substituitoare a ispăşirii lui
Hristos. „Acesta este trupul Meu”, a spus Isus, „care se frînge pentru voi” (1 Cor. 11, 24; Is. 53, 4-12). La cruce, Cel nevinovat a luat locul celui vinovat, Cel neprihănit, locul celui nelegiuit. Acest act generos satisface cerinţele legii pentru moartea păcătosului, acordă iertare, pace şi asigurarea vieţii veşnice pentru păcătoşii pocăiţi. Crucea înlătură condamnarea noastră şi ne oferă haina îndreptăţirii lui Hristos şi puterea de a birui răul.
a) Pîinea şi rodul viţei. Isus a folosit multe metafore pentru a învăţa diferite adevăruri despre Sine. El a spus: „Eu sînt uşa” (Ioan 10, 7), „Eu sînt calea” (Ioan 14, 6), „Eu sînt adevărata viţă” (Ioan 15, 1) şi „Eu sînt pîinea vieţii” (Ioan 6, 35). Noi nu putem lua nici una din aceste expresii ad litteram, pentru că El nu este prezent în fiecare uşă, cale sau viţă. În schimb, ele ilustrează adevăruri profunde.
La data cînd, în mod supranatural, El a hrănit 5000 de oameni, Isus a descoperit pro- funda semnificaţie a trupului şi sîngelui Său. Cu privire la
adevărata pîine, El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că Moise nu v-a dat pîine din cer, ci Tatăl Meu vă va da adevărata pîine din cer”. „Doamne”, I-au zis ei, „dă-ne totdeauna această pîine”. Isus le-a zis: „Eu sînt Pîinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămînzi niciodată; cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 32-35). El Şi-a oferit trupul şi sîngele Său ca să satisfacă foamea şi setea nevoilor şi dorinţelor noastre profunde (Ioan 6, 50-54).
Pîinea pascală pe care Isus a mîncat-o era nedospită şi rodul viţei era nefermentat. 7 Aluatul (drojdia)care produce fermentarea şi face ca pîinea să
crească era considerat un simbol al păcatului (1 Cor. 5, 7. 8), astfel că era nepotrivit să reprezinte pe Mielul „fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1, 19). 8
Numai pîinea fără aluat sau nefermentată putea simboliza trupul fără păcat al lui Hristos. Tot la fel, numai rodul nestricat al viţei – mustul nefermentat – simboliza, în mod potrivit, perfecţiunea fără pată a sîngelui curăţitor al Mîntuitorului. 9
b) A mînca şi a bea. „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mîncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sîngele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 53. 54).
A mînca trupul lui Hristos şi a bea sîngele Său este o expresie simbolică pentru asimilarea Cuvîntului lui Dumnezeu, prin care credincioşii menţin comuniunea cu cerul şi sînt în stare să aibă viaţă spirituală. El spunea: „Cuvintele pe care vi le spun Eu sînt duh şi viaţă” (Ioan 6, 63). „Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
Credincioşii sînt hrăniţi cu Hristos, Pîinea vieţii, prin părtăşia Cuvîntului vieţii – Biblia. Prin acest Cuvînt vine puterea de viaţă a lui Hristos. În serviciul
comuniunii, noi ne împărtăşim cu Hristos, asimilînd Cuvîntul Său prin Duhul Sfînt. Pentru acest motiv, predicarea Cuvîntului însoţeşte fiecare Sfîntă Cină.
Deoarece ne însuşim, prin credinţă, beneficiile jertfei ispăşitoare a Domnului Hristos, Cina Domnului este mult mai mult decît o simplă masă ceremonială.
Participarea la serviciul Cinei Domnului înseamnă o revitalizare a vieţii noastre prin puterea susţinătoare a lui Isus, care ne-a înzestrat cu viaţă şi bucurie. Pe
scurt, simbolismul arată că noi „sîntem tot atît de dependenţi de Hristos pentru viaţa spirituală, pe cît sîntem de dependenţi de hrana şi apa de băut pentru viaţa fizică. ” 10
În timpul serviciului Sfintei Cine, noi „binecuvîntăm” paharul (1 Cor. 10, 16). Aceasta înseamnă că aşa cum Hristos „a mulţumit” pentru pahar (Matei 26, 27), tot astfel şi noi ne exprimăm gratitudinea noastră pentru sîngele lui Isus.
2. Părtăşie colectivă cu Hristos. Într-o lume plină de discordie şi divizări, participarea noastră colectivă contribuie la unitatea şi stabilitatea bisericii şi
demonstrează adevărata comuniune cu Hristos şi unul cu altul. Subliniind această comuniune, Pavel spunea: „Paharul binecuvîntat, pe care-l binecuvîntăm, nu este el împărtăşirea cu sîngele lui Hristos? Pîinea pe care o frîngem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Avînd în vedere că este o pîine, noi, care sîntem mulţi, sîntem un trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pîine” (1 Cor. 10, 16. 17).
„Aceasta este o aluzie la faptul că pîinea Sfintei Cine este frîntă în mai multe bucăţi, care sînt mîncate de credincioşi, şi cum toate bucăţile provin din aceeaşi pîine, tot astfel toţi credincioşii care iau parte la serviciul comuniunii sînt uniţi cu El, al cărui trup frînt este astfel simbolizat de către pîinea frîntă. Participînd împreună la această orînduire, creştinii arată în mod public că ei sînt uniţi şi aparţin unei mari familii, al cărui cap este Hristos. ” 11
Toţi membrii bisericii trebuie să participe la această sacră comuniune, pentru că, prin Duhul Sfînt, „Hristos Se întîlneşte cu poporul Său şi le dă puteri prin
prezenţa Sa. Se poate ca mîini şi inimi mînjite să servească Cina, totuşi Hristos este prezent şi slujeşte pe copiii Săi. Toţi cei care vin cu credinţa lor legată de El vor fi foarte mult binecuvîntaţi. Dar toţi cei care neglijează aceste ocazii de privilegii dumnezeieşti vor suferi pierderi. Despre ei se poate spune foarte bine: ’Voi nu sînteţi cu toţii curaţi’”. 12
Noi trăim experienţa celor mai puternice şi mai profunde sensuri ale comuniunii la masa Domnului. Aici noi ne întîlnim pe un teren comun, odată ce am dat la o parte toate barierele ce ne separă. Aici ne dăm seama că, în timp ce în societate există multe lucruri care ne separă, în Hristos există tot ceea ce este necesar pentru ca să fim uniţi. În timp ce se împărtăşeau din paharul comuniunii, Isus a încredinţat noul legămînt ucenicilor Săi. El a spus: „Beţi toţi din el, căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 27. 28; Luca 22, 20). După cum vechiul legămînt a fost ratificat cu sîngele animalelor (Ex. 24, 8), tot astfel noul legămînt a fost ratificat cu sîngele lui Hristos. Celebrînd această orînduire, credincioşii îşi reînnoiesc angajamentul lor de credincioşie faţă de Domnul lor, recunoscînd din nou că sînt cuprinşi în uimitoarea înţelegere prin care, în Isus, Dumnezeu S-a legat de neamul omenesc. Ca membri ai acestui legămînt, ei au ce să sărbătorească. Astfel că Cina Domnului este atît un monument comemorativ, cît şi un act de mulţumire pentru sigilarea legămîntului cel veşnic al harului. Binecuvîntările primite sînt proporţionale cu credinţa participanţilor.
3. Anticiparea celei de a doua veniri. „Pentru că, ori de cîte ori mîncaţi din pîinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului pînă va veni El” (1 Cor. 11, 26). Serviciul Cinei se întinde pe perioada dintre Golgota şi a doua venire. El leagă crucea şi împărăţia. El îmbină „deja” cu „nu încă”, care formează esenţa concepţiei despre istoria lumii în Noul Testament. El uneşte jertfa Mîntuitorului şi a doua Sa venire – mîntuirea oferită şi mîntuirea împlinită. El vesteşte faptul că Hristos este prezent prin Duhul Sfînt, pînă cînd El va veni în mod vizibil.
Angajamentul Domnului Hristos: „Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pînă în ziua cînd îl voi bea cu voi nou în Împărăţia
Tatălui Meu” (Matei 26, 29) este profetic. El direcţionează credinţa noastră spre o viitoare celebrare a Cinei, împreună cu Mîntuitorul nostru, în Împărăţia Sa. Ocazia este marea sărbătoare a „nunţii Mielului” (Apoc. 19, 9).
În vederea pregătirii pentru acest eveniment, Domnul Hristos ne învaţă:”Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni, care aşteaptă pe stăpînul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, cînd va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia, pe care stăpînul îi va găsi veghind la
venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă, şi se va apropia să le slujească” (Luca 12, 35-37).
Avînd pe urmaşii Săi strînşi în jurul mesei sărbătoreşti, Hristos va celebra Cina, aşa cum a făcut la Ierusalim. Un timp atît de lung El a aşteptat această
ocazie şi acum totul este gata. El Se ridică de pe tronul Său şi păşeşte înainte, ca să servească. Uimirea îi umple pe toţi. Ei se simt în totul nevrednici de onoarea de a-L avea pe Hristos ca să le slujească. Ei se împotrivesc, spunînd: „Noi să servim!” Dar Hristos insistă calm şi îi face să se aşeze.
„Niciodată n-a fost Domnul Hristos mai mare pe pămînt decît în memorabila ocazie a Cinei, atunci cînd El a luat locul unui slujitor şi S-a umilit. Niciodată nu
este Hristos mai mare în ceruri decît atunci cînd El slujeşte sfinţilor Săi”. 14 Acesta este apogeul speranţei către care ne îndreaptă Cina Domnului, bucuria slavei viitoare printr-o comuniune personală cu Hristos în Împărăţia Sa cea veşnică.
Condiţii pentru participare. Două mari orînduiri servesc credinţa creştină – botezul şi Cina Domnului. Prima este poarta de intrare în biserică, iar de cea de a doua beneficiază cei care sînt membri. 14 Isus Hristos a servit Cina numai urmaşilor Săi care au mărturisit public acest lucru. Serviciul comuniunii este
numai pentru creştinii convinşi. De obicei, copiii nu participă la aceste orînduiri, pînă cînd nu sînt botezaţi. 15
Biblia învaţă pe credincioşi să celebreze această orînduire cu respectul cuvenit Domnului, căci acela care „mănîncă pîinea aceasta sau bea paharul
Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sîngele Domnului” (1 Cor. 11, 27). Acest „chip nevrednic” constă fie într-un „comportament nepotrivit (vezi v. 21), fie în lipsa credinţei active şi vii în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos”. 16 O astfel de atitudine dă pe faţă lipsa de respect faţă de Domnul şi poate fi considerată o respingere a Mîntuitorului, o participare la vinovăţia celor care L-au sacrificat.
O participare „în chip nevrednic” aduce dezaprobarea lui Dumnezeu. Aceia care mănîncă şi beau în chip nevrednic, mănîncă şi beau „osînda lor”,
„nedeosebind trupul Domnului” (1 Cor. 11, 29). Ei nu fac deosebire între ceea ce este hrană obişnuită şi simbolurile consacrate, care simbolizează jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos. „Credincioşii nu trebuie să trateze această orînduire ca fiind numai o ceremonie comemorativă a unui eveniment istoric. Ea este acest lucru, dar este cu mult mai mult; ea aminteşte ceea ce L-a costat pe Dumnezeu păcatul, cum şi ceea ce datorează omul Mîntuitorului. Ea este, de asemenea, un mijloc de a păstra proaspătă în mintea credinciosului datoria de a da mărturie publică de credinţa sa în moartea ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu. ” 17
Avînd în vedere aceste avertizări, Pavel sfătuieşte pe credincioşi „să se cerceteze dar pe sine însuşi”, mai înainte de a participa la Cină (1 Cor. 11, 28). Mai
înainte de a participa, credincioşii trebuie să-şi cerceteze cu multă rugăciune experienţa lor creştină, mărturisind păcatele lor şi refăcînd legăturile rupte.
Experienţa pionierilor adventişti arată ce binecuvîntare poate aduce o astfel de examinare: „Cînd membrii noştri erau puţini, celebrarea orînduirii constituia
ocazia cea mai binecuvîntată. Mai înainte de ziua de vineri, fiecare membru al bisericii se străduia să îndepărteze tot ceea ce tindea să-l separe de fraţii săi şi de Dumnezeu. Inimile erau cercetate cu amănunţime; rugăciuni erau înălţate cu stăruinţă, pentru o descoperire divină a vreunui păcat ascuns; se mărturiseau practicile îndoielnice în afaceri, cuvintele nelalocul lor, păcate nutrite. Domnul venea aproape şi noi eram foarte mult întăriţi şi încurajaţi. ” 18
Această cercetare este o lucrare personală. Alţii nu o pot face, căci cine poate citi inima sau deosebi pleava de grîu? Hristos, Exemplul nostru, a respins
exclusivismul participării la Cină. Deşi păcatul public exclude persoanele în cauză de la participare (1 Cor. 5, 11), Isus Hristos personal a luat parte la masa
Cinei cu Iuda, care, în manifestarea exterioară, era un urmaş al Său, dar înăuntrul lui era un hoţ şi un trădător.
Deci, ceea ce caracterizează pe aceia care sînt îndreptăţiţi să ia parte la serviciul Cinei este starea inimii – o deplină consacrare lui Hristos şi credinţă în
jertfa Sa şi nu calitatea de membru într-o anumită biserică. În consecinţă, creştinii consacraţi din toate bisericile pot participa la Cină. Toţi sînt invitaţi a celebra adesea această mare sărbătoare a noului legămînt şi, prin participarea lor, să mărturisească primirea de către ei a lui Hristos, ca Mîntuitor personal.
1. Vezi R. Odom, „The First Celebration of the Ordinance of the Lord’s House” (Prima celebrare a orînduirii Casei Domnului), Ministry, ianuarie, 1953, p. 20; White, Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii), p. 631-639.
2. Ibid, p. 637-638, ed. rom. , 1980.
3. Există o legătură între botez şi Cină. Botezul precede calitatea de membru al bisericii, în timp ce actul umilinţei (spălarea picioarelor) slujeşte acelora care sînt deja membri ai bisericii. În timpul săvîrşirii acestei orînduiri, este foarte potrivit să medităm la legămîntul nostru baptismal.
4. Vezi C. Mervyn Maxwell, „A Fellowship of Forgiveness”, (O comuniune a iertării) Review and Herald, 29 iunie 1961, p. 6, 7.
5. Jon Dybdahl, Missions: A Two-Way Street (Misiunile: O stradă cu două sensuri), (Boise, Idako:Pacific Press, 1986), p. 28.
6. Deşi este în mod general înţeles că, în Fapte 20, 7, expresia se referă la celebrarea Cinei, expresia nu se referă în mod exclusiv la această orînduire. În Luca 24, 35, expresia se referă la una din obişnuitele mese ale zilei.
7. Pornind de la părerea că oamenii din timpurile biblice nu puteau păstra sucul de struguri (mustul) o perioadă atît de lungă de timp, în climatul călduros din Israel, de la data culegerii strugurilor toamna şi pînă primăvara, la Paşte, se consideră că iudeii celebrau Paştele cu vin fermentat. Această susţinere este nejustificată. În decursul întregii antichităţi, sucurile erau adesea păstrate într-o stare de nefermentare pentru o lungă perioadă de timp, folosind diferite metode. O metodă era aceea de a concentra sucul fierbîndu-l pînă devenea un sirop. Depozitat şi păstrat într-un loc rece, acest concentrat nu fermenta. Apoi, diluîndu-l cu apă, se obţinea vin dulce nealcoolic. Vezi William Patton, „Bible Wines – Laws of Fermentation” (Vinurile în Biblie. Legi ale fermentării) (Oklahoma City, OK: Sane Press n. d. ), p. 24-41; vezi de asemenea C. A. Christoforides, „More on Unfermented Wine” (Mai mult despre vinuri nefermentate), Ministry, aprilie 1955, p. 34; Loel O. Caesar, „The Meaning of Yayin in the Old Testament” (Însemnătatea lui yayin în Vechiul Testament) (Teză nepublicată, Andrews University, 1986), p. 74-77. White, Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii), p. 653. Vinul pentru Paşte poate să fie făcut, de asemenea, din stafide (F. C. Gilbert, „Practical Lessons From The Experience of Israel for the Church of Today” (Lecţii practice din experienţa poporului Israel, pentru biserica de astăzi) (Nashville, TN. Southern Publ. Assn. , ed. 1972), p. 240-241.
8. În această lumină, nu este lipsit de importanţă faptul că Domnul Hristos a evitat folosirea cuvîntului grecesc obişnnuit – oinos – ci a folosit expresia „rodul viţei” (Marcu 14, 25). În timp ce oinos se poate referi la vin în starea lui fermentată, ca şi în stare nefermentată, „rodul viţei” se referă la sucul curat, pur – un simbol potrivit al sîngelui Domnului Hristos, care se numea pe Sine „adevărata Viţă” (Ioan 15, 1).
9. Drojdia poate produce, de asemenea, fermentarea mustului (sucului de struguri). Sporii fermentului, purtaţi de vînt sau de insecte, se prind de coaja
strugurilor. Cînd strugurii sînt zdrobiţi, sporii fermentului se amestecă cu mustul. La temperatura camerei, celulele drojdiei se înmulţesc foarte repede, făcînd vinul să fermenteze. Vezi Martin S. Peterson, Arnold H. Johnson, ed. Encyclopedia of FoodTechnology (Enciclopedia tehnologiei hranei) (Westpost, CT: Avi Publishing Co: 1974), vol. 2, p. 61-69; idem; Encyclopedia of Food Science (Enciclopedia ştiinţei hranei) (Westpost CT; Avi Publishing Co; 1978), vol. 3, p. 878.
10. R. Rice, Reign of God (Domnia lui Dumnezeu), p. 303.
11. Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 6, p. 746.
12. White, Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii), p. 661.
13. M. L. Andreasen, „The Ordinances of the Lord’s House” (Orînduirile din Casa Domnului), Ministry, ianuarie 1947, p. 44, 46.
14. White „Evangelism” (Washington D. C. ; Review and Herald, 1946) – p. 273.
15. Vezi şi Frank Holbroock „For members only?” (Numai pentru membri?), Ministry, februarie 1987, p. 13.
16. Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 6, p. 765.
17. Idem.
18. White, Evangelism, p. 274; Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 6, p. 765. .
19. Biblia nu specifică cît de des trebuie să fie celebrată Cina (vezi 1 Cor. 11, 25. 26). Adventiştii au urmat practica mai multor biserici protestante, de a celebra această orînduire de patru ori pe an. „Adoptînd planul trimestrial, primii credincioşi adventişti au considerat că, ţinînd mai des acest serviciu divin, ar fi primejdia formalismului şi neputinţa de a-ţi da seama de solemnitatea orînduirii”. Pare că este o hotărîre ce se situează la mijloc – între celebrarea prea des a acestei orînduiri şi celebrarea prea rară, după o lungă perioadă de timp, cum ar fi un an. W. E. Read: „Frequency of Lord’s Supper” (Frecvenţa Cinei Domnului – De cîte ori să se servească Cina). Ministry, aprilie 1955, p. 43.