Adventiştii de ziua a şaptea cred…
Că noi sîntem administratori ai bunurilor lui Dumnezeu, care ne-a încredinţat timpul şi ocaziile, capacităţile şi mijloacele materiale, binecuvîntările pămîntului şi resursele lui. Noi sîntem răspunzători faţă de El pentru buna lor folosire. Noi recunoaştem drepturile Lui de proprietar prin slujire plină de credincioşie faţă de El şi faţă de aproapele nostru, cum şi prin faptul că Îi înapoiem zecimea şi dăm daruri pentru vestirea Evangheliei, pentru susţinerea şi dezvoltarea bisericii Sale. Administrarea este un privilegiu ce ne este dat de Dumnezeu pentru creşterea în dragoste şi biruinţă asupra egoismului şi lăcomiei. Un bun
administrator se bucură de binecuvîntarea ce vine asupra altora, ca rod al credincioşiei lui.
Administrarea creştină a bunurilor vieţii
Mai mult decît orice altceva, trăirea unei vieţi de creştin înseamnă predare – o renunţare la noi înşine şi acceptarea lui Hristos. Văzînd cum Isus S-a predat şi S-a dat pe Sine pentru noi, să strigăm: „Eu ce pot să fac pentru Tine?”
Apoi, chiar atunci cînd gîndim că am făcut o consacrare deplină, o predare deplină, se întîmplă ceva care demonstrează cît de superficială este consacrarea noastră. Pe măsură ce descoperim noi domenii ale vieţii noastre pe care să le încredinţăm lui Dumnezeu, consacrarea noastră creşte. Apoi, într-un mod atît de delicat, El ne atrage atenţia asupra unui alt compartiment în care eul trebuie să se predea. Şi astfel viaţa merge înainte, printr-o serie de reconsacrări creştine, ce merg tot mai profund, pătrunzînd chiar în fiinţa noastră, în modul nostru de viaţă, în felul cum acţionăm şi reacţionăm noi.
Atunci cînd dăm tot ceea ce sîntem şi tot ceea ce avem lui Dumnezeu, căruia oricum Îi aparţine totul (1 Cor. 3, 21-4, 2), El le primeşte, dar ne pune iarăşi să răspundem de tot ce I-am predat, făcîndu-ne administratori sau ispravnici peste tot ceea ce „posedăm”. Atunci, tendinţa noastră de a trăi comod şi egoist este contracarată cînd ne dăm seama că Domnul nostru a fost gol, în temniţă şi un străin. Şi porunca Sa dăinuitoare: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile.şi învăţaţi-i” (Mat. 28, 14-20) face ca activitatea bisericii de a împărtăşi şi altora binecuvîntările ei, a învăţa, a predica, a boteza, să fie mult mai preţioasă pentru noi. Din dragoste pentru El, căutăm să fim administratori credincioşi.
Ce este administrarea
„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt. Şi că voi nu sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6, 19-20). Cu un preţ nespus de mare, noi am fost cumpăraţi sau răscumpăraţi. Noi aparţinem lui Dumnezeu. Dar aceasta a fost numai o recuperare, pentru că El ne crease şi, deci, I-am aparţinut Lui de la început, pentru că „La început Dumnezeu a făcut.. (Gen. 1, 1). Scripturile afirmă în mod clar că „al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc” (Ps. 24, 1).
La creaţiune, Dumnezeu a împărţit posesiunile Sale cu neamul omenesc, dar El a continuat să fie adevăratul Stăpînitor al lumii, al locuitorilor şi al bunurilor ei (Ps. 24, 1). La cruce, El a răscumpărat, ca să fie al Său, tot ceea ce omul a cedat lui Satana la căderea lui (1 Cor. 19-20). El a stabilit ca poporul Său să servească drept administratori ai bunurilor Sale. Un administrator este o persoană „căreia i s-a încredinţat administrarea casei sau a averii altuia”. Termenul biblic „isprăvnicie” desemnează „poziţia, datoria sau slujba unui administrator”. 1
Pentru creştin, isprăvnicia înseamnă „responsabilitatea omului pentru tot ceea ce i-a încredinţat Dumnezeu, cum şi pentru folosirea lor, cuprinzînd viaţa,
fiinţa fizică, timpul, talentele şi capacităţile, bunurile materiale, ocaziile de a sluji altora şi cunoaşterea adevărului”. 2 Creştinii slujesc ca administratori ai bunurilor lui Dumnezeu şi privesc viaţa ca o ocazie divină „de a învăţa să fie administratori credincioşi, calificîndu-se astfel pentru o administrare mai înaltă a bunurilor veşnice în viaţa viitoare”. 3 Deci, în dimensiunile ei mai largi, administrarea creştină „cuprinde o înţeleaptă şi neegoistă folosire a vieţii”. 4
Căi de recunoaştere a lui Dumnezeu ca proprietar
Viaţa poate fi împărţită în patru compartimente de bază, fiecare fiind un dar de la Dumnezeu. El ne-a dat un trup, aptitudini, timp şi bunuri materiale. Pe
lîngă acestea, noi trebuie să ne îngrijim de lumea din jurul nostru, asupra căreia ne-a fost dată stăpînirea.
Administrarea corpului. Un copil al lui Dumnezeu este administratorul propriei sale fiinţe. Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră,
cu tot sufletul nostru, cu toată puterea noastră şi cu tot cugetul nostru (Luca 10, 27).
Creştinii au privilegiul de a-şi dezvolta puterile fizice şi mintale, după cele mai bune capacităţi şi ocazii ale lor. Făcînd astfel, ei aduc slavă lui Dumnezeu şi
se pot dovedi a fi o mai mare binecuvîntare pentru semenii lor.
Administrarea aptitudinilor. Fiecare persoană are anumite aptitudini. Unul poate fi talentat în domeniul muzical, altul în lucrul manual, cum ar fi cusutul
sau mecanica auto. Unii pot să-şi facă cu uşurinţă prieteni şi se pot asocia bine cu ceilalţi, în timp ce alţii pot tinde în mod natural spre o ocupaţie mai solitară.
Fiecare talent poate fi folosit fie spre slava persoanei care îl posedă, fie spre slava Celui care este de fapt dătătorul. O persoană poate dezvolta prin efort
sîrguincios un talent spre slava lui Dumnezeu sau pentru interesul său personal, egoist.
Noi trebuie să cultivăm darurile pe care Duhul Sfînt ni le-a dat fiecăruia dintre noi, pentru a le înmulţi (Mat. 25). Administratorii buni folosesc din plin
darurile lor spre a aduce un beneficiu bogat pentru Stăpînul lor.
Administrarea timpului. Ca administratori credincioşi, noi aducem slavă lui Dumnezeu, printr-o înţeleaptă folosire a timpului. „Orice faceţi, să faceţi din
toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos” (Col. 3, 23- 24).
Biblia ne avertizează să nu ne purtăm „ca nişte neînţelepţi”, ci ca nişte înţelepţi: răscumpărînd vremea, „căci zilele sînt rele” (Ef. 5, 15. 16). Asemenea lui
Isus, noi trebuie să fim mereu la lucru în casa Tatălui nostru (Luca 2, 49). Pentru că timpul este darul lui Dumnezeu, fiecare moment este preţios. El ne este dat spre a ne forma caracterul pentru viaţa veşnică. Administrarea credincioasă a timpului înseamnă folosirea lui pentru a-L cunoaşte pe Domnul, pentru a-i ajuta pe semenii noştri şi pentru a le face cunoscută Evanghelia.
Cînd, la creaţiune, Dumnezeu ne-a dat timpul, El Şi-a rezervat Sabatul zilei a şaptea ca un timp sfînt pentru comuniune cu El. Dar şase zile au fost prevăzute pentru familia omenească, în care aceasta să se angajeze în lucrări folositoare.
Administrarea bunurilor materiale. Dumnezeu a dat primilor noştri părinţi responsabilitatea de a supune pămîntul, stăpînind lumea animală şi îngrijind
grădina Edenului (Gen. 1, 28; 2, 15). Întreaga grădină era a lor, nu numai pentru a se bucura de ea, ci şi pentru a o administra.
Însă o restricţie le-a fost pusă. Ei nu trebuia să mănînce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest pom reamintea mereu faptul că Dumnezeu
este Proprietarul şi Autoritatea unică asupra pămîntului. Respectînd această restricţie, prima pereche putea să demonsteze credinţa şi loialitatea ei faţă de El.
După cădere, Dumnezeu n-a mai putut să-i testeze prin pomul cunoştinţei. Dar neamul omenesc are încă nevoie de un monument permanent de aducere aminte a faptului că Dumnezeu este izvorul oricărui dar bun şi desăvîrşit (Iacov 1, 17) şi că El este Acela care ne dă puterea de a cîştiga avere (Deut. 8, 18). Pentru a ne reaminti că El este izvorul oricărei binecuvîntări, Dumnezeu a instituit un sistem de zecimi şi daruri.
Acest sistem a avut ca rezultat asigurarea de mijloace financiare pentru susţinerea preoţiei templului israelit. Adventiştii de ziua a şaptea au adoptat
modelul levitic ca o metodă sănătoasă, biblică, pentru finanţarea unei răspîndiri mondiale a Evangheliei. Dumnezeu a rînduit ca răspîndirea veştii bune să se
bazeze pe eforturile şi darurile poporului Său. El îi cheamă să devină colaboratori neegoişti ai Săi, dîndu-I zecimea şi darurile.
1. Zecimea. După cum a şaptea parte din timpul nostru (Sabatul) aparţine lui Dumnezeu, tot astfel Îi aparţine şi a zecea parte din toate bunurile materiale pe care le obţinem. Scriptura ne spune că zecimea este „sfîntă Domnului”, simbolizînd stăpînirea lui Dumnezeu ca proprietar peste toate (Lev. 27, 30. 32). Ea trebuie să fie înapoiată Lui, ca fiind a Sa.
Sistemul zecimii este minunat în simplitatea lui. Echitatea lui este dată pe faţă în proporţia cerută atît de la bogaţi, cît şi de la săraci. În proporţia în care
Dumnezeu ne-a dat folosinţa bunurilor Sale, tot astfel noi trebuie să-I întoarcem zecimea.
Cînd Dumnezeu cere zecimea (Mal. 3, 10), El nu face apel la recunoştinţă sau generozitate. Deşi recunoştinţa trebuie să fie o parte a tuturor manifestărilor noastre faţă de Dumnezeu, noi dăm zecime pentru că Dumnezeu a poruncit. Această zecime aparţine lui Dumnezeu şi El cere ca noi să I-o dăm înapoi.
a) Exemple de zeciuială. Zeciuiala este o practică acceptată în toată Scriptura. Avraam a dat lui Melhisedec, preotul Celui Prea Înalt, „o zeciuială din
toate” (Gen. 14, 20). Făcînd astfel, El a recunoscut preoţia divină a lui Melhisedec şi a arătat că este un bun cunoscător al acestei sacre instituţii. Această referire ocazională la zecime arată faptul că ea era deja un obicei stabil la data aceea timpurie.
Este evident că şi Iacov a înţeles cerinţa zeciuielii. Ca exilat şi fugar, el a făcut o juruinţă lui Dumnezeu, zicînd: „Îţi voi da a zecea parte din tot ce-Mi vei
da” (Gen. 28, 22). Şi după exod, cînd poporul Israel era aşezat ca naţiune, Dumnezeu a reafirmat legea zeciuielii ca instituţie divină de care depindea
prosperitatea lui Israel (Lev. 27, 30-32; Num. 18, 24. 26. 28; Deut. 12, 6. 11. 17).
Departe de a desfiinţa această instituţie, Noul Testament îşi însuşeşte valabilitatea ei. Isus a aprobat zeciuiala şi a condamnat pe aceia care violau
spiritul ei (Mat. 23, 23). În timp ce legea ceremonială, care reglementa jertfele ce simbolizau jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, şi-a găsit împlinirea la moartea Sa, legea zecimii nu s-a sfîrşit.
Pentru că Avraam este tatăl tuturor credincioşilor, el este modelul creştinilor şi în ceea ce priveşte zecimea. După cum Avraam a dat zecime lui Melhisedec, preotul Celui Prea Înalt, tot astfel credincioşii Noului Testament dau zecimea lui Hristos, marele nostru Mare Preot, în conformitate cu rînduiala lui Melhisedec (Evrei 5, 9. 10; 7, 1-22). 5
b) Folosirea zecimii. Zecimea este sfîntă şi ea trebuie să fie folosită numai pentru scopuri sacre. Dumnezeu a poruncit: „Orice zeciuială din pămînt, fie din
roadele pămîntului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului. orice zeciuială din cirezi şi din turme. să fie o zeciuială
închinată Domnului” (Lev. 27, 30-32). „Aduceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile”, spunea El, „ca să fie hrană în Casa Mea” (Mal. 3, 10).
În Israel, zecimea era folosită în mod exclusiv pentru leviţi, care, neprimind nici o parte de moştenire în cadrul tribului, trebuia să-şi folosească tot timpul lor în slujba întreţinerii închinării lui Israel, slujind în sanctuar şi instruind poporul în Legea Domnului (Num. 18, 21. 24).
După crucificare, cînd rolul preoţiei levitice, călăuzite în mod divin s-a terminat, zecimea trebuia să fie încă folosită pentru a-i susţine pe slujitorii
bisericii lui Dumnezeu. Pavel ilustrează acest principiu, subliniindu-l, făcînd o paralelă între serviciul levitic şi noua lucrare de slujire a Evangheliei. El declara:
„Dacă am semănat printre voi lucrurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă?. Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte, sînt hrăniţi din lucrurile de la Templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa Domnul a rînduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (1 Cor. 9, 11-14).
Membrii bisericii, deci, aduc de bunăvoie zecimea lor la „casa visteriei, ca să fie hrană în Casa Mea” (Mal. 3, 10). Cu alte cuvinte, astfel încît să fie suficiente
fonduri în biserica lui Dumnezeu, pentru a asigura mijloacele de trai, ca slujitorii ei să ducă mai departe Evanghelia. 6, 7
2. Daruri. Creştinii recunoscători nu pot limita contribuţia lor faţă de biserică la zecime. În Israel, sanctuarul şi mai tîrziu templul au fost construite
prin „daruri de bunăvoie” – daruri aduse din inimi binevoitoare (Ex. 36, 2-7; 1 Cron. 29, 14). Cheltuielile pentru întreţinerea acestor locuri de închinare erau acoperite prin daruri speciale (Ex. 30, 12-16: 2 Regi 12, 4, 5; 2 Cron. 24, 4-13; Neem. 10, 32-33). Israeliţii probabil că au dat între o pătrime şi o treime din venitul lor pentru scopuri religioase şi caritabile. A dus oare o aşa de mare contribuţie la sărăcie? Din contră, Dumnezeu a făgăduit să-i binecuvînteze în credincioşia lor (Maleahi 3, 10-12). 8
Astăzi, din nou, Domnul cheamă la o dăruire generoasă, avînd în vedere faptul că El a făcut ca noi să prosperăm. Sînt necesare daruri pentru a construi, a
întreţine şi a folosi case de rugăciune, pentru a organiza lucrarea misionară medicală, demonstrînd în mod practic înţelesul Evangheliei.
Trebuie să dăm tot atît de mult cît au dat israeliţii sau exemplul lor de dăruire nu mai este deloc aplicabil? În Noul Testament, Domnul Hristos a stabilit
principiul adevăratei administrări, şi anume că darurile oferite lui Dumnezeu trebuie să fie în proporţie cu lumina şi privilegiile de care ne bucurăm. El a spus : „Cui i s-a dat mult i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12, 48). Cînd Domnul Hristos a trimis pe urmaşii Săi în misiune, El le-a zis: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Mat. 10, 8). Acest principiu se aplică şi modul în care facem altora parte de binecuvîntările noastre financiare.
Nicăieri Noul Testament nu anulează sau ştirbeşte acest sistem. Cînd comparăm privilegiile şi binecuvîntările noastre cu cele ale israeliţilor, vedem că,
în Isus, partea noastră a fost vădit mai mare. Recunoştinţa noastră va găsi o expresie corespunzătoare printr-o mai mare dărnicie, astfel încît Evanghelia
mîntuirii să fie dusă şi altora. 9 Cu cît Evanghelia este propovăduită pe scară mai întinsă, cu atît are nevoie de un sprijin mai mare.
3. Principii pentru ceea ce ne rămîne. Principiul administrării se aplică la ceea ce ne rămîne în aceeaşi măsură ca şi la ceea ce dăm. În timp ce zecimea este testul de bază al administrării bunurilor noastre materiale10, principiul folosirii pe care îl aplicăm la ceea ce rămîne ne pune, de asemenea, la probă.
Folosirea pe care o dăm bunurilor materiale dă pe faţă cît de mult Îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Banii pot fi o putere spre bine; în mîinile
noastre ei pot fi hrană pentru cei flămînzi, băutură pentru cei însetaţi şi îmbrăcăminte pentru cei goi (Mat. 25, 34-40). Din perspectiva lui Dumnezeu,
principial, banii au valoare în măsura în care ei sînt folosiţi pentru a procura cele necesare vieţii, pentru binecuvîntarea altora şi pentru sprijinirea lucrării Sale.
4. Necredincioşia în zecime şi daruri. În general vorbind, oamenii ignoră şi neglijează principiul divin al administrării. Chiar printre creştini, puţini sînt aceia
care recunosc rolul lor ca administratori. Răspunsul lui Dumnezeu la necredincioşia lui Israel dă o clară imagine a modului în care El priveşte această
problemă. Cînd ei întrebuinţau zecimile şi darurile pentru propria lor folosinţă, El îi avertiza că acest lucru este socotit ca furt (Mal. 3, 8) şi atribuia lipsa lor de prosperitate, necredincioşiei în cele financiare: „Sînteţi blestemaţi, cîtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime” (Mal. 3, 9).
Domnul Şi-a manifestat răbdarea, iubirea şi mila, prefaţînd avertizarea Sa cu o chemare a harului: „Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi” (Mal.
3, 7). El le-a oferit un belşug de binecuvîntare şi i-a chemat să pună la încercare credincioşia Sa: „Aduceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvîntare. Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănîncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pămîntului şi viţa nu va fi neroditoare în cîmpiile voastre, zice Domnul oştirilor. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul oştirilor” (Mal. 3, 10-12).
Administrarea pămîntului. Ştiinţa modernă a făcut pămîntul un vast laborator pentru cercetări şi experienţe. Astfel de cercetări aduc mari beneficii,
dar revoluţia industrială a avut ca rezultat şi poluarea aerului, a apei şi a pămîntului. Tehnologia, în unele cazuri, mai mult a manipulat natura în loc să o
administreze cu înţelepciune.
Noi sîntem administratori ai acestei lumi şi trebuie să facem totul pentru a menţine viaţa la toate nivelele, păstrînd intact echilibrul ecologic. La revenirea Sa, Domnul Hristos va „prăpădi pe cei ce prăpădesc pămîntul” (Apoc. 11, 18). Din această perspectivă a administrării, creştinii sînt răspunzători nu numai pentru bunurile lor materiale, averea lor, ci şi pentru lumea din jurul lor.
Hristos ca administrator
Adevărata administrare înseamnă altruism; ea este o totală dăruire lui Dumnezeu şi slujirii neamului omenesc. Datorită iubirii Sale faţă de noi, Domnul
Hristos a îndurat cruzimea crucii, chiar şi durerea profundă a respingerii de către ai Săi şi abisul părăsirii de către Dumnezeu. În comparaţie cu acest dar, ce am putea oferi noi vreodată? Darul Său a fost nu din ceea ce avea – chiar dacă El avea totul – ci S-a dat pe Sine Însuşi. Aceasta înseamnă administrare. A privi la acest cel mai mare dar înseamnă să ieşim din noi înşine şi să devenim asemenea Lui. Aceasta ne va determina să devenim o biserică ce poartă de grijă atît celor din cadrul comuniunii celor credincioşi, cît şi celor din afara ei. Deoarece Hristos a murit pentru lume, administrarea, în sensul ei cel mai larg, este pentru lume.
Binecuvîntările administrării
Dumnezeu ne-a aşezat în rolul de administratori pentru binele nostru şi nu pentru al Lui.
O binecuvîntare personală. Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu ne cere să-I consacrăm tot mereu întreaga noastră viaţă – timp, capacităţi şi bunuri materiale – este acela de a încuraja propria noastră creştere spirituală şi dezvoltarea caracterului. Cînd păstrăm mereu conştienţa faptului că Dumnezeu este Stăpîn a toate cum şi a iubirii Sale continue revărsate asupra noastră, iubirea şi recunoştinţa noastră sînt îmbogăţite.
Administrarea plină de credincioşie ne ajută, de asemenea, să cîştigăm biruinţa asupra lăcomiei şi egoismului. Lăcomia, unul dintre cei mai mari
vrăjmaşi ai omului, este condamnată de Decalog. Domnul Hristos ne-a avertizat în legătură cu ea: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12, 15). Dăruirea regulată ne ajută să smulgem din rădăcină lăcomia şi egoismul din viaţa noastră.
Administrarea duce la dezvoltarea obiceiurilor de economie şi eficienţă. Avînd răstignită „firea pămîntească, împreună cu patimile şi poftele ei” (Gal. 5,
24), nu vom folosi nimic pentru satisfacerea egoistă. „Cînd principiile administrării creştine pun stăpînire pe viaţă, sufletul este iluminat, ţinta este
precizată, plăcerile sociale sînt curăţite de aspectele lor nesănătoase, viaţa de afaceri este condusă după regula de aur, iar cîştigarea de suflete devine o
pasiune. Acestea sînt bogatele binecuvîntări pe care Dumnezeu le-a prevăzut într-o viaţă de credinţă şi credincioşie”. 11
O profundă satisfacţie şi bucurie vin din asigurarea că pentru orice s-a investit spre mîntuirea acelora pentru care El a murit, Stăpînul scrie: „Ori de cîte
ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Mat. 25, 40). „Nimic nu este prea preţios pentru noi ca să nu dăm lui Isus. Dacă Îi înapoiem talanţii mijloacelor pe care El i-a încredinţat grijii noastre, El va pune mult mai mult în mîinile noastre. Fiecare efort pe care îl facem pentru Hristos va fi răsplătit de El şi fiecare datorie împlinită în numele Lui va servi spre fericirea noastră”. 12
O binecuvîntare pentru alţii
Adevăraţii administratori sînt o binecuvîntare pentru toţi cei cu care vin în contact. Ei aduc la îndeplinire porunca administrării date de Pavel: „Îndeamnă-i
să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strîngă pentru vremea viitoare drept comoară, o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă” (1Tim. 6, 18, 19).
Administrarea cuprinde slujirea altora şi dispoziţia să împarţi tot ceea ce Dumnezeu, în mod milostiv, ţi-a dat şi de care trebuie să beneficieze şi alţii.
Aceasta înseamnă că noi „nu mai considerăm că viaţa aceasta se măsoară după banii pe care îi avem, titlurile pe care le posedăm, persoanele influente pe care le cunoaştem, casa, vecinii şi cartierul unde trăim, sau după poziţia şi influenţa pe care gîndim că le avem”. 13 Adevărata viaţă este să cunoşti pe Dumnezeu, dezvoltînd atributele iubirii şi generozităţii, asemenea Lui, şi dînd ceea ce putem, după măsura în care El a făcut ca noi să prosperăm. A dărui în spiritul lui Hristos înseamnă a trăi în adevăr.
O binecuvîntare pentru biserică. Adoptarea planului biblic de administrare este indispensabilă pentru biserică. Continua participare a membrilor ei la
dăruire este asemenea efortului fizic: rezultatul este un corp al bisericii puternic, care participă la împărţirea binecuvîntărilor pe care Dumnezeu le-a aşezat asupra ei, gata să răspundă la orice nevoie pentru cauza lui Dumnezeu. Biserica va avea fonduri necesare susţinerii lucrării de slujire, pentru a extinde Împărăţia lui Dumnezeu în imediata ei vecinătate, precum şi pînă în cele mai îndepărtate locuri ale pămîntului. Ea îşi va face cu bucurie timp şi va folosi cu plăcere talentele şi mijloacele de care dispune pentru Dumnezeu şi aceasta din iubire şi recunoştinţă pentru binecuvîntările Sale.
Avînd în vedere asigurarea Domnului Hristos, că El va reveni atunci cînd Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită „ca să slujească de mărturie tuturor
neamurilor” (Mat. 24, 14), toţi sînt invitaţi să devină slujitori şi împreună lucrători cu El. În acest fel, mărturia bisericii va fi o puternică binecuvîntare pentru lume, iar slujitorii ei credincioşi vor fi bucuroşi văzînd binecuvîntările Evangheliei întinzîndu-se şi asupra altora.
Referinţe:
1. Webster’s New Universal Unabridged Dictionary, ed. 2-a. 1979, pag. 1786.
2. Enciclopedia Biblică A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1425.
3. Ibid.
4. Paul G. Smith, .Managing God’s Goods” (Administrînd bunurile lui Dumnezeu), (Nashville: Southern Pub. Assn. , 1973), pag. 21.
5. Vezi, C. G. Tuland, .Tithing in the New Testament” (Zecimea în Noul Testament), Ministry, octombrie 1961, pag. 12.
6. În Exodul 27, 20, Domnul a dat instrucţiuni speciale ca să aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măsline. Aprovizionarea cu ulei pentru locaşul de
închinare, pentru a funcţiona în mod normal, era o obligaţie continuă – dar cheltuielile pentru aceasta nu proveneau din zecime. Vezi White, .Counsels on
Stewardship” (Sfaturi pentru slujire) Washington D. C. ; Review and Herald, 1940, pag. 102, 103. Ea spune că profesorii de discipline biblice din şcolile aparţinînd bisericii trebuie să fie plătiţi din zecime (Ibid, pag. 103), dar că ea nu trebuie folosită pentru alte scopuri şcolare, pentru împrumuturi pentru studenţi sau pentru a susţine pe colportori (White, Testimonies, vol. 9, pag. 248/249; White, .Selected Messages” (Mărturii selectate), vol. 2, pag. 209. Aceste compartimente ale lucrării lui Dumnezeu trebuie să fie susţinute din daruri.
7. T. H. Jemison a dat cîteva sugestii foarte practice cu privire la modul în care să se calculeze zecimea. El scria: .Zecimea asupra salariului este foarte uşor de socotit. De obicei, nu există cheltuieli de afaceri adică cheltuieli făcute pentru a produce cîştig şi care să fie scăzute; zece la sută din salariu este zecime.
Zecimea din veniturile din afaceri comportă unele deosebiri, faţă de zecimea din salariu. Un negustor care vinde en gros sau cu amănuntul va scădea cheltuielile necesare pentru desfăşurarea afacerii înainte de a socoti zecimea. Acestea cuprind personalul angajat, facturile pentru căldură, lumină, asigurări, chirie sau impozitele pe proprietate şi alte lucruri asemănătoare. Aceste scăderi nu vor include desigur, nici o cheltuială personală sau pentru întreţinerea familiei.
Fermierul (agricultorul) va scădea costurile cum sînt salariile plătite, îngrăşămintele, reparaţiile, dobînzile şi alte cheltuieli asemănătoare. Totuşi fermierul
va socoti în cîştigul său produsele fermei folosite de familie, înţelegînd că acestea reduc costul întreţinerii familiei şi astfel constituie un cîştig.
În mod asemănător pot proceda cei ce au ateliere productive, de investitori sau alţi specialişti profesionişti. Contabilitatea exactă, care este necesară în vremea noastră în orice afacere, face uşor să socoteşti zecimea din cîştigul sau profitul din afaceri. Unii oameni de afaceri includ calcularea zecimii în sistemul lor contabil.
Uneori, pentru o femeie al cărui soţ nu este credincios şi, deci, nu dă zecime, este foarte greu pentru ea să stabilească ceva în legătură cu zecimea. În unele cazuri, ea poate da zecime din banii ce-i sînt daţi pentru cheltuielile casei. În alte cazuri, acest lucru i-a fost interzis. În astfel de cazuri, ea poate da zecime numai din banii cei poate cîştiga ea sau primiţi ca dar. ’Pentru că, dacă este bunăvoinţă, darul este primit, avîndu-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are’ (2 Cor. 8, 12)”. Christian Beliefs (Puncte de credinţă creştine), pag. 267.
8. Unii cercetători ai Bibliei cred că Israel a contribuit cel puţin cu două zecimi (alţii consideră trei), pe lîngă diferitele daruri. Cu privire la prima zecime, Dumnezeu a spus: „Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întîlnirii” (Lev. 18, 21). Dar, cu referire la cea de-a doua zecime, El spune: „Să mănînci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-Şi aşeze Numele acolo, zeciuiala din grîul ţării, din mustul tău şi din untdelemnul tău, şi întîii născuţi din cireada şi turma ta, ca să te înveţi să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău” (Deut. 14, 23). Doi ani din trei, israeliţii trebuia să aducă această zecime sau echivalentul ei în bani la sanctuar. Acolo, ea trebuia să fie folosită pentru celebrarea sărbătorilor religioase, precum şi pentru a satisface nevoile leviţilor, străinilor, ale orfanilor şi văduvelor. În fiecare al treilea an, israeliţii trebuia să folosească a doua zecime acasă, pentru întreţinerea leviţilor şi a celor săraci. În acest fel, a doua zecime era folosită în scopuri de binefacere şi ospitalitate (Deut. 14, 27-29; 26, 12). Vezi White .Patriarhi şi Profeţi” (Figuri Biblice vol. 2, pag. 119-129); Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1127 – .Zecimea”.
9. Cf. White, Tstimonies, vol. 3, pag. 392.
10. Din perspectiva Bibliei, posesia nu înseamnă proprietate. Atitudinea noastră faţă de zecime arată dacă noi recunoaştem că nu sîntem decît administratori sau dacă pretindem să fim stăpîni, proprietari.
11. Froom, .Stewardship in Its Larger Aspects” (Administrarea în aspectul ei larg cuprinzător) Ministry, pag. 20.
12. White, Tstimonies, vol. 4, pag. 19.
13. P. G. Smith, p. 72