În Noul Testament, poruncile lui Dumnezeu sunt prezentate în gene­ral în termeni pozitivi, elogioşi. Există totuşi şi unele pasaje (în special în scrierile lui Pavel) adresate celor care înţelegeau greşit scopul Legii.

9.  Citeşte Evrei 8:10 şi 10:16 în context. Cum este prezentată Legea? Mai este ea relevantă sau a fost desfiinţată?

Întâlnim adeseori oameni care încearcă să aşeze Legea în opoziţie cu dragostea şi cu harul lui Dumnezeu, pentru a susţine în felul acesta că, dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, nu mai avem nevoie de Lege. Este adevărat că dragostea transcende Legea, în sensul că dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni reprezintă împlinirea desăvârşită a principiilor Legii. Însă aceasta nu este o justificare pentru negarea Legii. Dimpotrivă, dragostea împlineşte Legea; dragostea este Legea exprimată în cea mai pură formă a ei.

Am putea să ne gândim, de exemplu, la părţile componente ale unei maşini. Părţile maşinii nu există ca scop în sine. Ele există pentru a face ca maşina să se deplaseze dintr-un loc în altul. Ele au menirea de a face ca maşina să se mişte. Pe de altă parte, maşina nu poate funcţiona dacă nu are toate părţile componente. Tot la fel este şi cu Legea: ea nu există ca scop în sine, ci ca mijloc de atingere a unui scop, iar scopul acesta este manifestarea dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

10. Cum ne ajută textele următoare să înţelegem relaţia dintre dragoste şi Lege? Rom. 13:8-10; Gal. 5:14; Iacov 2:8; 1 Ioan 5:2,3.

Meditează mai mult la relaţia dintre Legea lui Dumnezeu şi dragoste. Unde ne duce respectarea Legii fără dragoste? Dar dragostea fără respectarea Legii? Notează-ţi ideile şi prezintă-le la grupa Şcolii de Sabat.

8.  Ce ne spun textele următoare despre Lege? Ce atitudine au oamenii faţă de ea?

Is. 48:17,18
Ps. 119:69-72
Ps. 119:97-103
Ier. 31:33

Israel a iubit Legea, dar cei care înţelegeau bine rolul ei nu au consi­derat niciodată că ea ar fi un mijloc de mântuire. Religia evreilor a fost dintotdeauna o religie a harului, chiar dacă oamenii cădeau dintr-o extremă în alta: fie aceea a încălcării ei făţişe şi ostentative, cum s-a întâmplat în perioada existenţei primului templu, fie aceea a legalismului extrem, cum s-a întâmplat în timpul vieţii Domnului Isus.

Totuşi, de ce atâta dragoste faţă de Lege? Dacă prin cuvântul „Lege” înţelegem nu numai Decalogul, ci totalitatea învăţăturilor din Vechiul Testament şi în mod special cele din primele cinci cărţi ale lui Moise, atunci vom descoperi că israeliţii iubeau mesajul despre mântuire, despre har, despre răscumpărare. Ei iubeau „adevărul” aşa cum le-a fost revelat şi aşa cum îl cunoşteau cel mai bine. Nu este vorba despre un ataşament faţă de reguli, ci de un ataşament faţă de principiile şi îndrumările care, dacă erau respectate, le-ar fi deschis calea spre multe binecuvântări şi făgăduinţe, întrucât, prin ele, Dumnezeu le urmărea binele şi prosperitatea.

S-a schimbat cumva situaţia în zilele noastre?

Gândeşte-te la toate binecuvântările pe care ni le-a Domnul ca popor. Cum putem trăi într-o mai mare ascultare de lumina primită?

Mulţi oameni, neavând cum să contrazică aceste dovezi, aduc argumentul că, la Sinai, a fost dată doar porunca Sabatului şi că, prin urmare, el a fost destinat în mod exclusiv evreilor şi nu se aplică în dreptul creştinilor de astăzi. Este validă această afirmaţie?

5.  Ce ne spune Geneza 2:1-3 despre existenţa Sabatului înainte de Sinai?

Mai departe, în Exodul 5:1-5, Biblia ne descoperă că Moise şi Aaron au avut probleme cu faraonul din cauza faptului că i-au cerut să-i elibere­ze pe evrei. Versetul 5 este deosebit de semnificativ.

6.  Ce indiciu ni se oferă în Ex. 5:5 despre Sabat?

Întrebarea pusă de faraon: „… şi mai voiţi să-l faceţi să-şi înceteze lu­crările?”, este redată în versiunea New King James astfel: „… şi voi îi faceţi să se odihnească din lucrul lor?” În original, întrebarea este şi mai clară. Cu toate că existau mai multe cuvinte care aveau sensul de „a se odihni”, verbul folosit aici provine din cuvântul pentru „Sabat”. Iar întrebarea ar suna astfel: „Şi voi îi faceţi să sabatizeze?” Avem aici un indiciu despre realitatea odihnei Sabatului înainte de Sinai.

O dovadă concretă a existenţei Sabatului înainte de Sinai apare în Exo­dul 16. Minunea cu mana, care a durat patruzeci de ani, a început înainte ca israeliţii să ajungă la muntele Sinai.

7. Cum dovedeşte Ex.16:4-30 (în mod special vers. 23-30) cunoştinţa despre Sabatul zilei a şaptea înainte de experienţa de la Sinai?

Observă ce îi spune Domnul lui Moise în versetul 28: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?” Avem aici un indiciu clar că legile şi poruncile lui Dumnezeu existau înainte de descoperirea de pe Sinai şi că, printre acele porunci, se afla şi cea privitoare la Sabatul zilei a şaptea. Aşadar, cu toate că darea Legii pe muntele Sinai a fost un eveniment grandios, Cele Zece Porunci nu erau cu totul noi pentru oameni.

Care este experienţa ta cu păzirea Sabatului? Îţi place ziua de Sabat, îţi displace sau eşti încă nehotărât? Ce poţi face pentru ca experienţa ta cu Domnul să devină mai profundă şi mai deplină prin darul zilei Sabatului Său?

Dacă ar fi adevărat, atunci păcatul nu a existat înainte de Sinai, întrucât păcatul este călcarea Legii (1 Ioan 3:4)! Dar în Geneza descoperim nume­roase dovezi cu privire la existenţa Legii lui Dumnezeu înainte de Sinai.

Geneza 1 şi 2 conţin descrierea lucrurilor desăvârşite pe care le-a creat Dumnezeu. În Geneza 3, este consemnată căderea în păcat a lui Adam, iar în Geneza 4 este relatată prima crimă. De unde a ştiut Cain că se făcea vinovat de uciderea fratelui, dacă la momentul acela nu exista o lege care să declare că a ucide e păcat?

Dumnezeu a denunţat uciderea în legământul încheiat cu Noe după potop, cu mult timp înainte de Sinai (Gen. 9:6).

În cea mai veche carte a Bibliei, Iov, Dumnezeu laudă neprihănirea lui Iov de două ori. Ce spune El cu privire la caracterul lui Iov? (Iov 1:8; 2:3) Este evident că atunci exista deja un standard al binelui şi al răului. Iov a trăit cu mult timp înaintea exodului şi nici măcar nu făcea parte din poporul evreu.

3.  Cum ne ajută Iov 24:14,15 să înţelegem că existau standarde clare pentru bine şi pentru rău?

Când Avraam l-a minţit pe Abimelec cu privire la Sara, Dumnezeu l-a mustrat pe Avraam pentru înşelătorie. Şi, deşi Abimelec era împărat în Gherar şi nu făcea parte din poporul ales, Dumnezeu l-a tras la răspundere pe baza aceluiaşi standard de puritate maritală care se găseşte în Decalog şi i-a poruncit să o trimită pe Sara înapoi la Avraam (vezi Gen. 20:9).

4.  Ce îi spune Dumnezeu lui Isaac despre tatăl său, Avraam? Gen. 26:4,5

Geneza 26:5 este un text fascinant, deoarece în originalul ebraic apar patru cuvinte (mshmrt, mzvot, huqot şi torot – de la Torah, „lege”) care exprimă faptul că Avraam a ascultat. Printre poruncile, legile şi orânduirile de care a ascultat Avraam se numără în mod cert şi Decalogul.

La îndemnul lui Dumnezeu, Iacov s-a întors la Betel ca să construiască un altar. El a simţit atunci nevoia după o redeşteptare spirituală în familia sa. Ce le-a cerut membrilor familiei sale să facă? (Vezi Gen. 35:2,3.)

Afirmaţia că înainte de Sinai nu a existat nicio lege este în mod clar neîntemeiată, dacă analizăm relatările biblice despre viaţa de dinainte de Sinai.

„Poporul Israel era copleşit de groază. Puterea înspăimântătoare a vorbirii lui Dumnezeu părea că întrece măsura pe care inimile tremurânde o puteau suporta. Căci, în timp ce li se prezenta marea Lege a dreptăţii lui Dumnezeu, ei şi-au dat seama, mai bine ca niciodată până atunci, cât de ofensator este caracterul păcatului şi vinovăţia lor înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ei s-au îndepărtat de munte plini de groază şi de respect.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 309, 310

Există un gând impresionant în citatul de mai sus: în timp ce le este înfăţişată Legea, israeliţii îşi dau seama „ca niciodată până atunci” cât de rău este păcatul şi cât de rea este vinovăţia lor în ochii lui Dumnezeu.

De aceea, încă de când a fost făcut legământul lui Israel cu Dumnezeu, găsim o descoperire a Evangheliei în Lege. Legea nu a fost dată niciodată cu intenţia de a fi un mijloc de mântuire, nici măcar la Sinai; dimpotrivă, scopul ei era acela de a le arăta oamenilor că au nevoie de mântuire. A fost corect ca, după ce le-a fost dată Legea, să li se dea îndrumări pentru construirea Sanctuarului, care le descoperea Planul de Mântuire. Legea trebuia să le îndrepte atenţia spre jertfa de la cruce, spre nevoia lor după ispăşire şi răscumpărare. Aşadar, nu trebuie să ne mire faptul că au tremurat când au auzit Legea, întrucât ea le arăta cât de păcătoşi şi de decăzuţi erau.

2.  Ce ne spune Rom. 7:8-13 despre acest adevăr esenţial? Care este rolul Legii în viziunea lui Pavel? (Vezi şi Ps. 119:6.)

Într-un anumit sens, Pavel descrie aici ceea ce Ellen White scrie că s-a întâmplat la Sinai. Nu Legea lui Dumnezeu era problema, ci păcătoşii care au călcat Legea. Pavel arată că Legea este strâns legată de Evanghelie, că ea ne arată cât de păcătoşi şi de decăzuţi suntem.

Citeşte Ex. 20:1-17. Tu tremuri când stai înaintea Legii? Te simţi condamnat de ea? Ce simţi atunci când o citeşti şi îţi compari faptele cu cerinţele ei?

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru: El ne mântuieşte!” (Isaia 33:22)

Gândul central: Legea lui Dumnezeu face parte integrantă din Biblie, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Totodată, ea este o ex­pre­sie a dragostei Sale. Aşadar, atunci când iubim, noi dezvăluim perfec­ţiunea şi frumuseţea Legii lui Dumnezeu.

Ca adventişti de ziua a şaptea, întâlnim adeseori ideea că Legea este transcrierea caracterului lui Dumnezeu. (Prin urmare, dacă Dumnezeu nu Se schimbă, atunci nici Legea – care descoperă caracterul Său – nu ar trebui să se schimbe.) Ce înseamnă faptul că Legea este o expresie a carac­terului lui Dumnezeu?

Să presupunem că trăieşti într-o ţară în care cuvântul regelui este lege. (Un împărat francez a rostit odată celebrele cuvinte: „Statul sunt eu.”) Şi să presupunem că regele a dat nişte legi rele, represive, nedrepte, discriminatorii etc. Putem afirma în acest caz că legile date de el arată ce fel de om este el şi că acestea reflectă caracterul lui?

Gândeşte-te la câţiva dintre cei mai răi despoţi din istoria lumii. Ce ne spun legile pe care le-au dat despre ce fel de oameni erau ei?

În acest sens, legea descoperă caracterul legiuitorului. Dar ce ne des­co­peră Legea lui Dumnezeu despre El? Dacă socotim că Legea Sa este un mijloc de protecţie, dacă socotim că ea a fost adusă la existenţă pentru binele nostru, atunci reuşim să înţelegem mai bine cum este Dumnezeu.

Săptămâna aceasta, vom studia despre Lege şi despre Legiuitor.

Coborând încet pe scări şi ridicând biciul, intră în locul acela şi le porunceşte celor ce stăteau acolo pentru negustorie să plece din Templu. Cu un zel şi cu o severitate pe care nu le manifestase niciodată mai înainte, El a răsturnat mesele schimbătorilor. Nimeni nu a îndrăznit să pună la îndoială autoritatea Lui. […] Isus nu a lovit cu biciul, dar, în mâna Lui, biciul acela simplu părea îngrozitor, ca o sabie de foc. Slujitorii Templului, preoţii speculanţi, zarafii şi negustorii de vite, împreună cu oile şi boii lor, au fugit din locul acela cu unica dorinţă de a scăpa de prezenţa Lui acuzatoare.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 158

Întrebări pentru discuţie

–  Prezentaţi răspunsurile la ultima întrebare de la secţiunea de luni. Care sunt deosebirile dintre noi şi Dumnezeul cel sfânt?

–  Ce am înţeles despre pericolul pe care îl prezintă îndreptăţirea de sine şi mulţumirea de sine (mai ales în domeniul spiritual)?

–  Gândeşte-te la o persoană care pare a fi „sfântă” (corectă, onestă, curată etc.), „aparte”, diferită de majoritatea oamenilor. Care este atitudinea ta faţă de ea? Te simţi bine sau rău în preajma ei? De ce?

Rezumat: Poate că ar fi mai frumos să ne concentrăm atenţia numai asupra dragostei lui Dumnezeu, nu şi asupra sfinţeniei Sale, însă astfel am distorsiona adevărul. Trebuie să stăm în faţa sfinţeniei Sale orbitoare până când începem să tremurăm înaintea Sa. Înţelegerea sfinţeniei Sale şi a păcătoşeniei noastre sunt esenţiale pentru a înţelege nevoia noastră de ispăşire şi cât de mult a costat răscumpărarea noastră.

Demonii, care sunt îngeri căzuţi, ştiu cine este Isus şi până şi ei, în ră­u­tatea, ura şi în răzvrătirea lor, se simt constrânşi să Îl recunoască şi să ad­mită că El este sfânt şi le este frică. De ce? Probabil că şi demo­nilor le este frică în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu şi au o reacţie oarecum asemănătoare cu cea a oamenilor păcătoşi.

Când se întâlneşte cu Dumnezeul cel sfânt, Ioan are aceeaşi reacţie ca personajele din Vechiul Testament. (Apocalipsa 1:12-17)

Mai mult decât atât, viziunea sa despre făpturile cereşti care I se în­chină lui Dumnezeu în Sanctuarul ceresc ne oferă o imagine similară cu cea descrisă de Isaia (Is. 6:1-3), cu mai multe secole înainte.

12. Ce cuvinte rostesc făpturile cereşti din jurul tronului? Apoc. 4:8,9

Cu toate că Dumnezeu este dragoste şi că toate făpturile cereşti Îl adoră, observăm că imnul de închinare pe care îl înalţă ele nu este: „Dumnezeu este dragoste, dragoste, dragoste.” Sau: „Dumnezeu este bun, bun, bun.” Ci ele strigă zi şi noapte: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, Dumnezeul cel atotputernic.” Cu toate că tot cerul participă la lucrarea de răspândire a Evangheliei, care este vestea cea bună despre dragostea şi mântuirea lui Dumnezeu, făpturile cereşti din jurul tronului Său laudă sfinţenia Sa şi zi, şi noapte. Aceste făpturi fără păcat sunt uimite de sfinţenia Lui, dar ele nu se ascund de El de frică, aşa cum fac fiinţele căzute în păcat.

În niciuna dintre întâlnirile omului cu Dumnezeu descrise în Scriptură, nu găsim ideea că Dumnezeu ar fi o fiinţă înspăimântătoare. Ceea ce vedem în schimb este faptul că, în lumina cercetătoare a sfinţeniei Sale, oamenii se văd, în sfârşit, exact aşa cum sunt în realitate. De fapt, imaginea aceasta îi înspăimântă. În Scriptură, atunci când oamenii se întâlnesc cu adevărat cu Dumnezeul cerului, nimeni nu bate din palme, nu manifestă o bucurie excesivă şi nu cântă cu o atitudine uşuratică. Dimpotrivă, atitudinea este aceea de pocăinţă şi dezgust faţă de propria persoană. Fiecare îşi vede vina personală şi o admite, fără să se justifice şi fără să amintească greşelile altora. Cât de diferite ar fi cuvintele noastre, vieţile noastre şi faptele noastre dacă toţi am fi tot timpul conştienţi nu numai de prezenţa lui Dumnezeu, ci şi de sfinţenia Sa!

10.  Ce ne învaţă Noul Testament despre sfinţenia lui Dumnezeu? Luca 5:1-11. Cum confirmă acest pasaj faptul că Dumnezeul Noului Testament este acelaşi Dumnezeu sfânt din Vechiul Testament?

După ce trudiseră zadarnic o noapte întreagă, Isus le-a oferit ucenicilor o pescuire minunată. Unii ar putea crede că reacţia umană normală într-o asemenea situaţie ar trebui să fie recunoştinţa pentru ajutorul financiar extraordinar. Însă reacţia lui Petru se aseamănă întrucâtva cu reacţia personajelor din Vechiul Testament care s-au întâlnit cu Domnul.

„Dar Petru nu se gândea la belşug sau la corăbii. Minunea aceasta, care le întrecea pe toate cele la care fusese martor, era pentru el manifes­tarea puterii dumnezeieşti. În Isus, el L-a văzut pe Acela care ţinea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezenţa dumnezeirii făcuse să se vadă cât era el de păcătos. Iubirea pentru Învăţătorul, ruşinea pentru necredinţa lui, recunoştinţa pentru îndurarea lui Hristos şi, mai presus de toate, simţul necurăţiei personale în faţa infinitei purităţi l-au copleşit. În timp ce tovarăşii lui puneau la loc sigur peştele din mreje, Petru a căzut la picioa­rele Mântuitorului şi I-a zis: «Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.»” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 246

De ce are Petru o astfel de reacţie? Pentru că nu ne mai aflăm în Grădina Edenului când Adam şi Eva – înainte de căderea lor în păcat – se bucurau de prezenţa lui Dumnezeu în răcoarea serii. Comuniunea lor strânsă s-a schimbat radical imediat după căderea în păcat, când cei doi au fugit de Dumnezeu şi s-au ascuns. De atunci şi până astăzi, în mare parte, lucrurile sunt la fel. De fiecare dată când un om se întâlneşte în mod real cu Dumnezeul cel viu, reacţia lui iniţială este una de groază, întrucât devine, în sfârşit, conştient de adevărata profunzime a păcătoşeniei lui.

Care a fost ultima ocazie în care ai privit cu sinceritate la natura ta de om păcătos? Cum a fost? Care este singura ta speranţă şi de ce?

6.  Ce experienţă are profetul Ezechiel, pe care Dumnezeu îl trimite la israeliţii care, în momentul acela, erau prizonieri în Babilon? Ezech. 1:28

7.  Iacov a fost nevoit să fugă de acasă după ce şi-a înşelat tatăl şi fratele. Care a fost atitudinea lui după ce a visat scara cerului şi după ce L-a auzit pe Dumnezeu vorbindu-i? Gen. 28:16,17

8.  În timp ce israeliţii se aflau în tabăra de la Sinai, Domnul a coborât din nou pe munte, într-un nor, şi i S-a descoperit lui Moise. Cum a reacţionat Moise? Ex. 34:8

9.  Daniel a trăit în perioada captivităţii babiloniene şi a primit viziuni importante în timp ce lucra ca înalt demnitar al guvernului. Cum a reac­ţionat când a primit o viziune? De ce a avut această reacţie? Dan. 10:5-8

Oamenii aceştia erau credincioşi, evlavioşi şi drepţi – unii dintre ei au fost profeţi! –, dar în prezenţa lui Dumnezeu le-a fost frică, au tremurat şi I s-au închinat. Unul dintre motivele pentru care au reacţionat astfel este faptul că erau conştienţi de nevrednicia şi de păcătoşenia lor în contrast cu sfinţenia lui Dumnezeu. Aceste pasaje ne trimit cu gândul la nevoia noastră după un Mântuitor, după un Înlocuitor, după Cineva care să acopere prăpastia dintre Dumnezeul Sfânt şi fiinţele create, care sunt păcătoase. Slavă lui Dumnezeu că Isus a acoperit această prăpastie!

Imaginează-ţi cum ar fi dacă ai avea o experienţă asemănătoare cu experienţele pe care le-au avut oamenii menţionaţi mai sus. Cum crezi că ai reacţiona? De ce?