William P. Wilson, profesor emerit de psihiatrie la Duke University, este un specialist de renume mondial în domeniul său. Articolele sale de psihoterapie au fost publicate în jurnale importante. Numeroşi specialişti din comunitatea medicală i-au revizuit cu atenţie activitatea.

Fiind un creştin devotat, Wilson a atras o dată în plus interesul opiniei pu­blice internaţionale prin aplicarea învăţăturilor Bibliei la domeniul psihoterapiei. În multe cazuri, pacienţii săi căutau acceptare, dragoste, securitate şi bucurie. În cartea sa, The Grace to Grow [Harul de a creşte], el relatează povestea lui Peter.

Peter s-a născut cu o deficienţă de vedere gravă. Chiar şi cu nişte lentile groase de-abia putea zări nişte umbre. În copilărie nu a reuşit să înveţe să citească. La şcoală, colegii râdeau de el necontenit şi, în scurt timp, a abandonat şcoala.

La 10 ani a început să fure lucruri ieftine din magazinele mici. La 21 de ani a devenit cleptoman. Furtul îi dădea o senzaţie de satisfacţie, impresia de putere şi de control asupra situaţiei. La 30 de ani avea garajul plin de obiecte subtilizate din magazinele de calculatoare din tot oraşul. Nu le folosea niciodată şi nici măcar nu le desfăcea din ambalajul original, dar continua să fure.

Wilson a studiat cu atenţie cazul lui şi a început să-i ridice stima de sine prin împărtăşirea unor gânduri din Scriptură. Într-un an, Peter şi-a format o imagine de sine cu totul nouă. El a returnat obiectele furate cu mult curaj. A început să citească dintr-o Biblie cu litere mari. În viaţa lui s-au produs schimbări miraculoase, de neconceput.

Acest tânăr cu educaţie sumară şi-a povestit experienţa cu Dumnezeu cu ocazia unei întâlniri creştine destinate medicilor, avocaţilor şi unor funcţionari ai guvernului. Ţinând în mână Biblia lui cu litere mari la o distanţă de numai 10 cm de ochi, Peter a început să le citească mesajul încurajator din Efeseni: „Ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui” (Efes. 1:5,6).

Mesajul spiritual din Epistola lui Pavel i-a schimbat viaţa lui Peter. El l-a schimbat pe Peter şi te poate schimba şi pe tine. Iată cinci veşti bune desprinse din Efeseni 1:

1. Domnul nostru ne-a ales înainte de crearea lumii (versetul 4).

2. Domnul nostru ne-a predestinat să fim copiii Săi (versetul 5).

3. Domnul nostru ne acceptă (versetul 6).

4. Domnul nostru ne-a răscumpărat (versetul 7).

5. Domnul nostru ne va uni pe toţi într-o singură familie (versetul 10).

Lasă-ţi inima să tresalte de bucurie! Lasă-ţi sufletul să se înalţe spre culmi de fericire! Tu ai fost ales în Hristos. Tu eşti acceptat prin Hristos. Tu faci parte din familia Sa. Iată un motiv temeinic pentru a cânta, pentru că noi suntem în mâinile Sale!

Ieri ţi-am povestit cum Elizabeth Morris l-a iertat pe Tommy, şoferul care a urcat beat la volan şi l-a ucis pe fiul ei într-un accident de maşină. Astăzi îţi voi povesti ce s-a întâmplat mai departe. Elizabeth a continuat să îl viziteze pe Tommy la închisoare şi l-a convins că Dumnezeu poate să-l ajute să scape de dependenţa de alcool care îl înlănţuia de opt ani. În acelaşi timp, Tommy s-a înscris la un curs intensiv de Biblie.

Într-o zi, soţul lui Elizabeth, Frank, a trebuit să-l ducă pe Tommy cu maşina la un program pentru combaterea conducerii sub influenţa alcoolului. Frank nu ştia dacă va putea să stea de vorbă cu el, însă pe drum, Tommy a început să-i povestească plin de entuziasm despre tot ceea ce descoperise în Biblie. Nu mai încăpea nicio îndoială că el îşi predase complet viaţa lui Hristos.

Apoi Tommy i-a spus:

– Aş vrea să mă botez!

Chiar în momentul acela, treceau prin dreptul bisericii lui Frank. Frank fusese hirotonit de biserica lui să oficieze botezul. Momentul părea providenţial.

Cei doi s-au dat jos din maşină şi au intrat în sanctuarul gol. Frank l-a ajutat pe Tommy să coboare în bazinul pentru botez, a ridicat braţul, iar când a rostit cuvintele „în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”, nu a putut să-şi alunge din minte amintirea clipei când şi-a botezat fiul.

După ce a ieşit din apă, Tommy l-a îmbrăţişat pe Frank şi i-a spus:

– Vă rog şi pe dumneavoastră să mă iertaţi.

Apa li se mai scurgea încă din hainele ude, iar Frank a simţit cum iertarea preţioasă a lui Hristos îi inundă sufletul şi a şoptit:

– Te iert!

Din punct de vedere omenesc, şansele lui Tommy de a se reabilita erau mici. Sufletul lui era marcat de cicatricele educaţiei precare primite într-o familie cu probleme, iar căderea lui în patima alcoolului începuse încă de la vârsta de 16 ani.

Dar el a reuşit în pofida tuturor circumstanţelor potrivnice. A renunţat la alcool pentru totdeauna. Şi-a găsit un loc stabil de muncă, iar ţelul vieţii lui este acum acela de a-I sluji Domnului.

De ce? Pentru că a găsit în Elizabeth şi în Frank Morris părinţii pe care nu-i avusese niciodată. Pentru că Elizabeth l-a vizitat în fiecare zi. Pentru că ei i-au cerut judecătorului permisiunea ca Tommy să petreacă fiecare duminică împreună cu ei. Pentru că el a luat masa acasă la ei, pentru că s-a rugat şi a studiat împreună cu ei. Pentru că Frank l-a rugat să-i dea o mână de ajutor la treburile din curte.

Elizabeth şi Frank au găsit un fiu în acela pe care toate instinctele omeneşti îi constrângeau să îl urască.

Are iertarea un preţ? Categoric! Dar merită? Întreabă-i pe Elizabeth şi pe Frank Morris!

Elizabeth şi Frank Morris au fost copleşiţi de mâhnire şi de furie după ce fiul lor, Ted, a fost ucis într-un accident de maşină de un şofer aflat în stare de ebrietate. Pe măsură ce urmăreau procesul acestui tânăr şofer, pe nume Tommy, mânia lor creştea tot mai mult.

Ei au aflat că într-o seară Tommy s-a îmbătat, s-a urcat într-o maşină, a intrat într-o depăşire şi s-a izbit frontal de maşina lui Ted.

Frank Morris a devenit obsedat de toate detaliile procesului, aşteptând cu nerăbdare ziua în care Tommy avea să fie găsit vinovat. Iar Elizabeth, în zilele în care nu se gândea la sinucidere, nutrea gândul ca Tommy să fie condamnat la scaunul electric, iar ea să apese pe întrerupător.

Chinul lor nu a luat sfârşit odată cu condamnarea la închisoare a lui Tommy. Ei se considerau creştini, dar au fost şocaţi de ura adâncă pe care o simţeau în suflet. Elizabeth a început să se roage pentru o cale de ieşire din acea stare.

Într-o zi, Elizabeth a ascultat discursul susţinut de Tommy, ca parte a programului său de reabilitare, la liceul unde învăţase Ted. Regretele lui păreau autentice, iar Elizabeth a adunat suficient curaj ca să stea de vorbă cu el la sfârşit. Când a aflat că nimeni nu îl vizita la închisoare, s-a hotărât să-l viziteze chiar ea.

Vizita a început cu un dialog tensionat, dar apoi Tommy i-a spus răbufnind:

– Doamnă Morris, îmi pare foarte rău. Vă rog să mă iertaţi.

Elizabeth a rămas înmărmurită în faţa acestei cereri venite din partea ucigaşului fiului ei. Cât de mult îşi dorea să se elibereze de mânia şi de durerea aceea! Însă instinctul omenesc striga: „Răzbunare!”

Totuşi în clipa aceea s-a întâmplat ceva care a ajutat-o să depăşească logica refuzului de a ierta. A auzit cuvintele rostite de un Om pe cruce. Cuvintele Lui îi răsunau insistent în urechi: „Tată, iartă-i… Tată, iartă-i.”

În momentul acela a putut să ierte, pentru că ea a fost iertată. Şi s-a trezit rugându-se în gând: „Doamne, şi Tu L-ai pierdut pe Fiul Tău. Dar Tu i-ai iertat pe cei care L-au omorât.”

Elizabeth Morris l-a iertat pe Tommy şi i-a cerut iertare pentru ura pe care o nutrise faţă de el atâtea luni de zile.

Iertarea lui Hristos este atitudinea de îndurare care ne înmoaie inimile împie­trite. Mila lui Hristos ne dezarmează. Faptul că El ne iubeşte, în ciuda tuturor faptelor prin care noi L-am rănit, ne cucereşte.

Atunci când îl iertăm cu iubire pe cel care ne-a greşit, inima lui se înmoaie. El este copleşit de bucurie şi este surprins de bunătatea noastră.

Spune-i astăzi celui ce ţi-a greşit că îl ierţi! Iartă-i cu îndurare pe toţi cei care te-au rănit şi vei vedea că barierele dintre voi vor dispărea. Vei fi uimit de vindecarea pe care o va produce iertarea în viaţa ta şi în vieţile oamenilor din jurul tău!

În 1985, Ronald Reagan, preşedintele Americii, a vizitat un cimitir militar german din Bitburg şi a depus o coroană de flori la monumentul închinat lor. Intenţia lui a fost aceea de a face un gest de reconciliere, de despărţire de amintirile dureroase ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Totuşi depunerea coroanei de flori a stârnit proteste în rândul opiniei publice internaţionale, deoarece acolo fuseseră înmormântaţi 49 de soldaţi din trupele de elită ale lui Hitler, care comiseseră multe atrocităţi împotriva evreilor.

Nu avem nimic împotriva gestului de reconciliere, spuneau oamenii, dar preşedintele Reagan nu are niciun drept să ierte faptele săvârşite faţă de evrei! Numai evreii puteau face acest lucru.

Numai cei afectaţi direct de o faptă au dreptul de a-l ierta pe cel care a comis-o. Eseistul Lance Morrow a făcut următorul comentariu: „Preşedintele Reagan putea să-l ierte pe John Hinckley pentru că l-a împuşcat. Dar nu putea să-l ierte, să zicem, pe Ali Agca pentru că l-a împuşcat pe Papa Ioan Paul al II-lea. Numai Ioan Paul putea să facă acest lucru.”

Atunci când îi greşim cuiva, Duhul Sfânt ne îndeamnă să-i cerem iertare. Unii poartă ani de zile povara vinovăţiei. Lucrul acesta pune o barieră între ei şi oameni. Conştiinţa lor îi condamnă pentru răul săvârşit faţă de o rudă sau faţă de un prieten. Când facem rău cuiva, îi facem rău unui copil al lui Dumnezeu şi, de fapt, Îl rănim pe Dumnezeu Însuşi.

Primul pas spre vindecarea spirituală este mărturisirea păcatului înaintea lui Dumnezeu. Stă scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Când venim la Dumnezeu cu părere de rău, cerându-I să ne ierte, El ne eliberează de sub condamnarea păcatului. Vina noastră morală este îndepărtată. Pavel notează un adevăr etern în Faptele 24:16: „De aceea, mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Există o diferenţă între vina morală şi vina psihologică.

Dumnezeu ne eliberează de vina morală în secunda în care ne mărturisim păcatul. El nu aşteaptă ca mai întâi să îndreptăm răul pe care l-am făcut altui om. Adesea, vina psihologică rămâne până când, odată obţinută iertarea lui Dumnezeu, îi cerem iertare persoanei căreia i-am greşit. Întrucât suntem deja iertaţi de Dumnezeu, avem acum dorinţa nouă ca persoana căreia i-am greşit să ne ierte. Atunci când cineva ne roagă să îl iertăm pentru greşeala lui şi când noi – partea afectată – îl iertăm în mod real, între noi se leagă o relaţie nouă. Barierele sunt date la o parte. Zidurile dispar. Ne bucurăm împreună de vindecarea adusă de balsamul iertării.

Naomi venea la consultaţii la dr. William Wilson de peste un an. Ea fusese abuzată în copilărie şi acum, deşi ajunsese la mijlocul vieţii, era stăpânită de o furie incontrolabilă. Crizele ei de mânie erau atât de violente şi de chinuitoare, încât la un moment dat, medicii au trimis-o la un neurochirurg.

Într-o zi, dr. Wilson i-a ascultat încă o dată povestea despre toate persoanele pe care era supărată şi s-a simţit neputincios în faţa acestei ostilităţi atât de adânc înrădăcinate. Dar după aceea i-a venit un gând: dacă femeia aceasta ar reuşi să îi ierte pe cei care i-au făcut rău, atunci ea s-ar vindeca. El a realizat că puterea de a ierta venea exclusiv de la Dumnezeu. Naomi avea nevoie de Dumnezeu!

Dar soluţia aceasta părea extrem de improbabilă. În definitiv, el era un psihiatru cu experienţă. Diplomele, premiile şi certificatele de merit umpleau pereţii cabinetului său. Cum era posibil ca soluţia să fie atât de simplă?

Totuşi trebuia să încerce!

I-a explicat atunci lui Naomi că resentimentul şi amărăciunea o ţineau ca în­tr-o închisoare. Ea a început să plângă. Medicul a întrebat-o dacă avea preocupări religioase. Naomi era dornică să-L cunoască pe Hristos, dar nu ştia cum.

Dr. Wilson i-a explicat cum putea să primească iertarea pe care Isus a ofe­rit-o prin moartea Sa pe cruce.

După ce a acceptat iertarea lui Isus, Naomi a început să se schimbe. Acum, dr. Wilson putea să folosească iertarea ca mijloc de tratare a mâniei ei cronice. A fost un proces dificil. Naomi a trebuit să reînvie amintirile dureroase ale trecutului şi a trebuit să ierte în mod deliberat.

Dar acum avea la dispoziţie un mijloc de vindecare. Acum primise iertarea oferită de Hristos. Cu timpul, Naomi a scăpat de mânia care îi distrugea viaţa emoţională. Pentru prima dată în viaţă, a început să aibă relaţii plăcute cu colegii de serviciu şi cu membrii familiei ei.

Unicul principiu puternic al vindecării emoţionale este iertarea. Când cineva ne răneşte adânc, emoţiile noastre sunt afectate. Capacitatea noastră de a avea încredere este distrusă. Simţământul de siguranţă dispare. Iertarea este balsamul vindecător folosit de Dumnezeu pentru suferinţele sufleteşti. Când a fost crucificat în mod nedrept şi cu cruzime, Isus S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34)

Iertarea ne deschide uşa minţii pentru a primi dragostea lui Dumnezeu faţă de cei care ne tratează în mod nedrept. Iertarea nu este o emoţie; este o alegere. Ţi-a greşit cineva, te-a rănit adânc? Nutreşti resentimente faţă de acea persoană? Acum este timpul să alegi să ierţi. Mânia, resentimentul şi amărăciunea te vor distruge. Dacă Isus a putut să-i ierte pe cei care-L răstigneau pe nedrept, atunci şi tu poţi să-i ierţi pe cei care te-au rănit pe nedrept. Cere chiar acum ca Duhul Sfânt să-ţi dea spiritul iertării pentru toţi cei care ţi-au greşit.

Carol nu putea să creadă că soţul ei se întâlnea cu o altă femeie. Nu putea să accepte nicidecum ideea că ar putea trece printr-un divorţ. După 25 de ani de căsnicie, pe care o crezuse a fi fericită, Tom o părăsea pentru o femeie cu mult mai tânără. Vestea aceasta a bulversat-o complet.

Fiul lor cel mai mic dorea să se căsătorească anul acela. Carol de-abia aşteptase să rămână acasă doar cu Tom, crezând că lucrul acesta avea să le reînsufleţească dragostea. Iar acum se întreba de ce. De ce a hotărât Tom să o părăsească după ce ea îi dăruise atât de mult, după ce trăise atâta pentru el? Treptat, simţămintele ei s-au transformat în amărăciune şi apoi în mânie. Nu era corect! Pur şi simplu nu era corect!

După divorţ, singurătatea şi depresia adâncă au copleşit-o. Cu cât se gândea mai mult la cele întâmplate, cu atât devenea mai furioasă. Într-o noapte, când s-a simţit zdrobită de durere, Carol a strigat la Dumnezeu şi I-a cerut putere ca să înfrunte acea situaţie insuportabilă.

După aceea, a luat o decizie: Soţul îi distrusese trecutul, dar ea nu avea să-l lase să-i distrugă şi viitorul. În ciuda faptelor lui, în ciuda amărăciunii ei, ea putea să aleagă să-l ierte.

Carol şi-a amintit de Efeseni 4:32: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Ea a ales ca textul acesta să îi pătrundă în suflet, să îi transforme inima şi să fie altfel.

Dacă Hristos a putut să ierte păcatele ei atunci când ea Îi era vrăjmaşă, atunci şi ea putea să-l ierte pe Tom, chiar dacă el devenise duşmanul ei. Dacă Isus a putut să-i arate îndurare când ea nu o merita, atunci şi ea putea să-i arate îndurare lui Tom, chiar dacă el nu o merita. Putea să-I ceară lui Isus să îi dea o nouă atitudine şi un spirit transformat. Prin El, ea putea să fie blândă, amabilă şi iertătoare.

Odată acceptată această nouă atitudine, Carol a simţit o pace interioară nemaiîntâlnită. Era tot singură, dar inima ei era liniştită. Ea a avut încredere deplină că viaţa ei era în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu.

Atitudinea de iertare aduce vindecare. Când buba amărăciunii plesneşte şi când iese din ea puroiul mâniei, Dumnezeu Îşi începe tratamentul. Apoi Duhul Sfânt ne face viaţa frumoasă. A ierta nu înseamnă a scuza greşeala săvârşită împotriva noastră. A ierta înseamnă a-l elibera pe cel care a greşit de sub condamnarea noastră, pentru că Hristos ne-a eliberat de sub condamnarea Sa. Atunci când vom înţelege cu adevărat cât de mult ne-a iertat Hristos, nu vom putea decât să-i iertăm pe cei care ne-au greşit. Când vom înţelege iertarea Sa, vom ierta şi noi.

Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. – Romani 5:8

În urmă cu o sută de ani, într-un sat din apropierea Londrei, trăia o familie înstărită care avea un băiat pe nume Braun. Deşi agnostici, părinţii s-au gândit să-l ducă la biserică măcar o dată în viaţă. După ce l-au îmbrăcat într-un costum negru cu papion, au rugat-o pe guvernantă să-l însoţească. Caleaşca trasă de cai l-a purtat pe băiat pe strada pietruită care ducea spre biserică.

Predicatorul a vorbit despre un bărbat răstignit pe o cruce de lemn. El a povestit cum au pătruns cuiele în palmele sale, cum i-a fost aşezată coroana de spini pe cap, cum i-a curs sângele pe faţă şi cum i-au înfipt suliţa în coastă. El a vorbit apoi despre agonia care se citea pe chipul acelui bărbat şi despre tristeţea cu care el a rostit cuvintele: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.”

După aceea a vorbit despre strigătul disperat al Mântuitorului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” şi a amintit de credinţa arătată de Isus în final, când a spus: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul.”

Braun a fost cuprins de uimire şi de admiraţie. Nu vrea nimeni să facă nimic? De ce nu se ridică adunarea ca unul singur ca să-l dea jos de pe cruce pe omul acela? Pe la jumătatea predicii, Braun a început să plângă. Era uluit că ascultătorii nu făceau nimic.

– Ce se întâmplă cu oamenii aceştia, doamnă? a întrebat-o el pe guvernantă. De ce nu îl ajută nimeni pe omul de pe cruce?

– Braun, Braun, nu mai vorbi, i-a zis ea bătându-l uşor pe umăr. Este doar o poveste. Nu te tulbura; ascultă în tăcere. O să mergem imediat acasă şi o să uiţi toate acestea!

Este răstignirea doar o poveste pentru tine? Cântăm despre ea, scriem despre ea, predicăm despre ea, compunem poezii, dar nu ne influenţează viaţa prea mult? Ce putere are crucea? Ce însemnătate are ea? Crucea arată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, dar arată totodată şi cât de rău este păcatul. La cruce, vedem cât de urât este păcatul în realitate. Păcatul este atât de rău încât a pus capăt vieţii Fiului nevinovat al lui Dumnezeu. Dumnezeu este atât de bun, încât El ia asupra Sa păcatul oribil, pentru a mă salva şi pentru a te salva.

Păcatul distruge tot ce ia în stăpânire. Când vom înţelege că păcatul L-a ucis pe Fiul neprihănit al lui Dumnezeu, vom dori să renunţăm la el pentru totdeauna. Păcatul L-a ucis pe Prietenul nostru cel mai bun. Nu poţi să te joci cu ceva care i-a adus moartea celui mai bun Prieten al tău! Păcatul I-a pus capăt vieţii Celui care te iubeşte mai mult decât oricine în lume. Nu poţi să-l îmbrăţişezi pe cel care tocmai ţi-a ucis soţul sau soţia.

Ia astăzi decizia de a renunţa la tot ceea ce te desparte de Isus. Păcatul te va distruge şi pe tine, aşa cum L-a distrus pe El. Alege să renunţi la tot ce Îi produce durere Celui care te iubeşte atât de mult!

Când a intrat în închisoarea din Bruges (Belgia) în anul 1569, Jacob de Roore era un om sortit morţii. El îndrăznise să vorbească despre nişte con­vingeri religioase care nu se prea potriveau cu tradiţia bisericii. La data aceea, biserica avea dreptul de a-i da la moarte pe cei care o contestau.

Cunoscuţii lui au declarat că Jacob era un om temător de Dumnezeu, inteligent, amabil şi un bun vorbitor. El muncea din greu, îşi câştiga pâinea cinstit, îşi iubea familia şi nu făcea rău nimănui. La început a lucrat ca ţesător, iar mai apoi ca lumânărar. El nu avea pregătire teologică.

Anchetatorul-şef al lui Jacob a fost un călugăr franciscan, monahul Cornelis. Jacob a rămas statornic de-a lungul anchetelor care au precedat execuţia. Argumentele aduse de el erau învăţăturile clare ale Scripturii.

Iată cuvintele pe care le-a scris el în timp ce îşi aştepta execuţia: „Preaaleasa şi preaiubita mea soţie, aş vrea să ştii că sufletul meu este liniştit…, doar că îmi pare foarte rău pentru tine şi pentru copii, pentru că te iubesc şi îi iubesc din inimă şi nu v-aş părăsi pentru nimic în lume; dar pentru Domnul şi pentru bogăţiile Sale nevăzute, trebuie să părăsim totul.

Nu te teme de necazul pe care trebuie să-l îndurăm, ci adu-ţi aminte că Mielul nevinovat, Hristos Isus, a trebuit să sufere încă de la început pentru credinţă. De aceea, Domnul spune: «Cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui»” (Zah. 2:8).

Jacob a murit pe 10 iunie 1569. El a fost plin de curaj şi a avut convingerea că Isus mijlocea pentru el în cer. Deşi batjocorit şi ridiculizat, asemenea Domnului său odinioară, Jacob a rămas statornic. Deşi bătut şi torturat, el a rămas credincios. Chiar şi în faţa morţii, el a căpătat curaj privind la Marele său Preot ceresc.

Isus este mai mult decât un model demn de urmat. El este mai mult decât Mântuitorul nostru. El este Răscumpărătorul nostru viu, Eliberatorul nostru, Marele nostru Preot. El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi. El este Marele nostru Preot ceresc. Puterea, curajul şi statornicia Lui pot fi ale noastre astăzi. Acceptă prin credinţă realitatea promisiunilor Sale. Primeşte-L în inima ta. Lasă ca forţa Sa să îţi umple sufletul. Crede că puterea Sa este a ta chiar acum.

Mijlocitorul tău atotputernic este lângă tine. El este mai tare decât toate pu­terile iadului. Bucură-te astăzi de biruinţa Sa!

În timp ce îşi aştepta ziua execuţiei, un bărbat pe nume Dirk Pieters a scris o scrisoare emoţionantă de mângâiere pentru cea pe care el a numit-o „sora şi soţia mea preaiubită, Wellemoet”. Pentru ca inima ei să se umple de speranţa ce-i anima sufletul, el îi aminteşte de cuvintele lui Hristos: „Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră” (Ioan 16:22).

Dirk a ajutat-o pe soţia lui să privească la bucuria viitoare a revederii în prezenţa lui Hristos. El i-a scris: „Te îndemn…, draga mea,… să ne apropiem cu inima sinceră în siguranţa deplină a credinţei… te las în grija lui Dumnezeu.”

El a alungat frământările sufleteşti şi nu a permis ca circumstanţele să îl copleşească. Apoi el citează din cuvintele încurajatoare ale lui Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?… Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Rom. 8:35-37).

Dirk a privit spre realităţile eterne. El a privit dincolo de gratiile şi zidurile închisorii în care se afla. El a fost în stare să declare că absolut nimic, nici viaţa, nici moartea, nimic din lucrurile create nu îl poate despărţi pe cel credincios de dragostea lui Dumnezeu arătată prin Hristos Isus. Iată gândurile pe care le-a împărtăşit Dirk în ceasul cel mai întunecat din viaţa lui.

Când stăm în faţa morţii, promisiunea vieţii veşnice este singura noastră speranţă. Când vedem moartea cu ochii, descoperim că nimic altceva nu mai contează, în afară de promisiunea eternităţii dată de Isus. Gândul că viaţa aceasta nu este totul ne înviorează şi ne dă o nouă speranţă.

Ellen White scria: „Fericirea care este căutată din motive egoiste, în afara căilor datoriei, este o fericire nesigură, îndoielnică şi temporară; ea trece, iar sufletul se umple de simţământul singurătăţii şi al tristeţii; dar în slujirea lui Dumnezeu găsim bucurie şi satisfacţie; creştinul nu este lăsat să străbată cărări nesigure; el nu este părăsit sub povara regretelor şi a dezamăgirilor zadarnice. Chiar dacă nu avem plăcerile acestei vieţi, putem totuşi să fim bucuroşi privind dincolo, spre bucuria vieţii veşnice” (Calea către Hristos, pag. 124, 125).

În Hristos, noi privim dincolo. Noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Nimic nu ne poate despărţi de dragostea Sa. Priveşte zilnic la El şi lasă ca inima ta să se umple de curaj. Priveşte zilnic la El şi lasă ca viaţa ta să se umple de bucurie. Priveşte zilnic la El şi lasă ca sufletul tău să se umple de speranţă.

Pieter Beckjen se ocupa cu transportul de persoane şi bunuri peste râul Amstel. Uneori îi transporta pe fraţii lui de credinţă pe canalele din Amsterdam, ca să se poată închina neobservaţi. Când li s-a născut primul copil, Pieter şi soţia lui au încercat să-l ţină ascuns, ca să nu fie obligaţi să-l boteze în biserica de stat. Însă vecinii i-au pârât în cele din urmă la magistraţi. Pieter a fost judecat, acuzat de „delicte împotriva autorităţii divine şi pământeşti… care tulbură liniştea” şi a fost condamnat „la moartea prin foc şi la confiscarea întregii averi.”

Ei l-au condamnat la arderea pe rug, într-un ultim efort diabolic de a-i frânge credinţa. Însă el s-a dovedit de neclintit. Pieter a fost executat în ianuarie 1569.

Un prieten apropiat, Willem Janss, a auzit că urma să aibă loc execuţia lui şi a pornit la drum în grabă dintr-un oraş învecinat, ca să-l încurajeze. Când a ajuns la Amsterdam, porţile oraşului erau deja închise. El a fost nevoit să-i dea mită portarului ca să poată intra.

A fugit repede la locul execuţiei şi a sosit exact în momentul în care Pieter urca pe rug. Willem i-a spus cu glas tare: „Luptă cu curaj, scump frate!”

De unde a avut Pieter puterea de a înfrunta moartea? De ce a fost dispus să rămână „din toată inima” de partea Domnului, fără niciun semn de şovăire? Există un motiv important: el a crezut că Isus este mai mult decât un om bun; el a crezut că Isus este divin şi că darul vieţii veşnice este real. A-L respinge pe Isus însemna a respinge viaţa veşnică. Pieter a crezut cuvintele Sale: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan 11:25,26). Viaţa veşnică înseamnă să trăim pentru totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl, a lui Isus Hristos, Fiul Său, şi a Duhului Sfânt şi în compania îngerilor.

Martirii din trecut au văzut veşnicia dincolo de flăcări. Ei au acceptat prin credinţă promisiunile lui Dumnezeu.

Avem astăzi o promisiune: „Cine crede în Mine… nu va muri niciodată” (Ioan 11:25,26). Viaţa noastră este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3). Pro­mi­siunea învierii este sigură. Putem avea încredere deplină că El Îşi va împlini cuvântul dat.