Oswald Glait şi-a riscat viaţa în mod repetat pentru adevărul Sabatului. Autorităţile l-au arestat în 1545, în timp ce susţinea o campanie de evanghelizare în Europa Centrală. El a stat în închisoare un an şi şase săptămâni, până când într-o noapte a auzit zgomotul paşilor soldaţilor care veneau spre celula sa. Mercenarii l-au legat de mâini şi de picioare, l-au târât prin oraş şi l-au aruncat în Dunăre. Ei nu şi-au dat seama că adevărul pentru care Oswald îşi dăduse viaţa avea să se răspândească rapid în toată Europa Centrală, cum se răspândesc undele pe apa unui lac atunci când arunci în el o piatră.

Oswald a privit spre viitor, a privit dincolo de circumstanţele imediate. El ştia că influenţa lui avea să continue şi după moartea sa. El a avut încrederea că adevărul pentru care murise avea să triumfe în cele din urmă.

Cei mai mulţi oameni trăiesc pentru clipa imediat următoare. Ei sunt preocupaţi de prezent. Ceea ce contează pentru ei este ce li se întâmplă acum. Ei sunt absorbiţi de preocuparea de sine.

Marii bărbaţi şi marile femei ale credinţei care au trăit de-a lungul secolelor au privit viaţa dintr-o altă perspectivă. Atenţia lor era absorbită de dorinţa de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Dorinţa lor arzătoare era aceea de a trăi pentru Hristos. Credincioşia faţă de adevărul Său însemna totul pentru ei. Împreună cu apostolul Pavel, ei declarau: „Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:14).

Ce fel de moştenire le vei lăsa celor din jurul tău? Este o moştenire a compromisului sau a loialităţii? O moştenire a mulţumirii de sine sau a consacrării? Mărturia lui Oswald Glait străbate veacurile, chemându-ne astăzi să fim loiali. Ea ne cheamă la o consacrare mai profundă; ea ne cheamă să stăm de partea binelui chiar dacă cerurile s-ar prăbuşi. Domnul nostru ne cere să fim dispuşi să murim pentru El, dar, mai mult decât atât, El ne cere să trăim pentru El acum şi întotdeauna.

Un redactor ocupat avea probleme mari cu ochii. Orele îndelungate de exa­minare cu migală a manuscriselor îi suprasolicitaseră vederea. Gândindu-se că avea nevoie de o pereche nouă de ochelari, s-a dus la consultaţie la un oftalmolog. Oftalmologul i-a spus însă că nu avea nevoie de o pereche nouă de ochelari, ci de odihnă pentru ochi. Redactorul i-a explicat că lucrul acesta era imposibil, pentru că sarcina lui de serviciu era să stea aplecat toată ziua deasupra biroului şi să citească şi să scrie.

Oftalmologul l-a întrebat atunci unde locuia. El i-a răspuns că locuia într-o casă cu vedere la Munţii Pirinei din Franţa.

– Du-te acasă şi lucrează ca şi până acum, i-a spus oftalmologul, dar după fiecare oră de lucru, ridică-te de la birou, ieşi pe verandă şi priveşte spre munţi. Vederea la distanţă îţi va odihni ochii după citirea încordată a manuscriselor şi după corectarea lor.

Uneori şi noi avem nevoie de această pauză pentru „vederea la distanţă”. Poate că suntem atât de copleşiţi de dificultăţile cu care ne confruntăm zi de zi, încât ne descurajăm. Viaţa devine o corvoadă. Încercările şi obstacolele ne copleşesc. Şi ne întrebăm de ce este viaţa atât de plină de dificultăţi, dacă Dumnezeu ne conduce.

Iată secretul atitudinii corespunzătoare faţă de necazuri. Fiecare încercare prin care trecem este o ocazie de a căuta o soluţie la Dumnezeu. Este o ocazie de a ne opri şi de a privi „la distanţă”.

„Cărarea sincerităţii şi a cinstei nu este lipsită de piedici, dar în fiecare greutate, noi trebuie să vedem o chemare la rugăciune” (Hristos, Lumina lumii, pag. 667).

Greutăţile sunt o uşă spre Dumnezeu. Obstacolele sunt ocazii de a-L cunoaşte pe Dumnezeu mai bine. Necazurile sunt nişte instrumente de învăţare care ne descoperă slăbiciunile de care până atunci nu eram conştienţi. „Încercările şi obstacolele sunt metodele de disciplinare alese de Domnul şi mijloacele hotărâte de El pentru succesul nostru” (Divina vindecare, pag. 471).

Noi putem mărturisi împreună cu psalmistul David: „Până ce am fost sme­rit, rătăceam, dar acum păzesc Cuvântul Tău. Tu eşti bun şi binefăcător” (Ps. 119:67,68).

Dumnezeu este cu noi chiar şi în încercări, în greutăţi şi în suferinţe. Priveşte la El! În El, toate încercările noastre capătă o nouă semnificaţie. În El, noi vedem viaţa cu claritate.

Se povesteşte că un cherestegiu australian şi-a construit o cabană simplă la marginea pădurii. Într-o zi, pe când se întorcea de la lucru, a descoperit şocat şi îndurerat că mica lui cabană arsese din temelii. Nu mai rămăseseră decât câteva scânduri arse şi câteva bucăţi înnegrite de metal. Când a ajuns în locul unde altădată se aflase coteţul de pui, bărbatul a găsit doar o grămadă de cenuşă şi nişte sârmă arsă. Răscolind cenuşa cu piciorul la întâmplare, a văzut un lucru curios: o grămadă de pene arse. Când a dat penele la o parte, patru pui mici de găină au ieşit la lumină de sub aripile protectoare ale mamei lor iubitoare.

Prin limbajul deosebit de frumos şi plin de semnificaţie al Scripturii, Dumnezeu ne arată ce vrea să facă pentru fiecare dintre copiii Săi de pe pământ atunci când vin necazurile: „El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui” (Ps. 91:4).

Numai în veşnicie vom reuşi să înţelegem în mod real puterea protectoare a lui Dumnezeu. Sunt convins că viaţa mea ar fi putut fi curmată de nenumărate ori dacă El nu m-ar fi protejat! Dumnezeu ne ocroteşte în moduri pe care nu le vom cunoaşte decât atunci când ne vom afla faţă în faţă cu El.

Ellen White scria: „Puterea nemărginită a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet copleşit de greutăţi. Hristos nu va îngădui ca vreunul dintre cei care, prin pocăinţă şi credinţă, au cerut protecţia Sa să ajungă sub puterea vrăjmaşului” (Hristos, Lumina lumii, pag. 490).

Promisiunea aceasta este pentru noi. În Hristos, noi suntem în siguranţă. În Hristos, noi suntem ocrotiţi. În Hristos, orice frică dispare. „Mântuitorul este alături de cei ispitiţi şi încercaţi. La El nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate sau înfrângere; noi putem totul prin Acela care ne întăreşte” (Ibid.).

Atunci când eşti asaltat de vrăjmaş, gândeşte-te că ai un Eliberator atotputernic. El nu l-a abandonat niciodată pe acela care s-a bizuit pe El şi s-a încrezut în El şi cu siguranţă că nu te va abandona nici pe tine. El este locul tău de adăpost, liniştea ta şi protectorul tău divin. În El, noi suntem în siguranţă astăzi, mâine şi pentru totdeauna!

Un creştin devotat, pe nume Dave Dravecky, îşi încredinţa viaţa lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă. Dacă eşti un fan al meciurilor de baseball, probabil că ştii ce s-a întâmplat cu acest fost jucător al echipei San Francisco Giants. În momentul în care o tumoare canceroasă i-a apărut la braţ, ameninţându-i cariera, Dave nu a cerut să fie vindecat. Dimpotrivă, el s-a încredinţat voii lui Dumnezeu şi credinţa sa tăcută a fost o mărturie pentru milioane de oameni.

Dumnezeu a făcut o minune pentru Dave Dravecky. Cu toate că a fost necesară îndepărtarea, prin intervenţie chirurgicală, a muşchiului de care avea nevoie pentru a arunca mingea şi în ciuda tuturor previziunilor sumbre, el a revenit pe terenul de joc. Mii de fani l-au aplaudat entuziasmaţi şi, spre uimirea tuturor, chiar a câştigat meciul.

Dave Dravecky se întorsese! Dar minunea revenirii nu a durat decât mai puţin de o săptămână. În timp ce juca în Montreal, aflându-se în pragul unei noi victorii, deodată, după ce a aruncat mingea, braţul i s-a rupt. Spectatorii au auzit cu toţii pocnetul înfiorător al osului.

În timp ce era transportat pe targă, Dave şi-a reafirmat credinţa în Dumnezeu. Credinţa aceasta nu s-a clătinat de-a lungul celor câteva luni lungi de nesiguranţă. În final, medicii au stabilit că singura soluţie era amputarea braţului, ceea ce au şi făcut.

S-a supărat Dave pentru că Dumnezeu nu l-a vindecat şi l-a lăsat cu un handicap pe viaţă?

Nicidecum! Comentatorii sportivi seculari din toată ţara s-au minunat de credinţa lui tare ca stânca. Este oare corect să afirm că Dave Dravecky a avut nevoie de mai multă credinţă pentru a-şi păstra încrederea în Dumnezeu atunci când rugăciunea lui nu a fost ascultată, decât atunci când se ruga pentru vindecare? În opinia mea, Dumnezeu a făcut un miracol mai mare decât vindecarea fizică, prin manifestarea uimitoare a spiritului de mulţumire.

Apostolul Pavel a avut acest fel de credinţă tare ca stânca. Şi el a suferit de o boală fizică incurabilă. El i-a cerut lui Dumnezeu de trei ori să-l vindece în mod miraculos. Dar răspunsul lui Dumnezeu a fost clar: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea, în slăbiciune, este făcută desăvârşită” (2 Cor. 12:9). Iar răspunsul lui Pavel e remarcabil: „Mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele… eu sunt mulţumit… în necazuri, de dragul lui Cristos, pentru că atunci când sunt slab, sunt puternic” (versetele 9, 10, NTR).

Există acest simţământ că suntem cei mai puternici din punct de vedere spi­ritual atunci când suntem cei mai slabi. Dumnezeu este aproape de noi, iar, prin credinţă, noi întindem mâna şi ne prindem de mâna Sa. Credinţa noastră ne confirmă faptul că El nu ne va abandona niciodată. Asemenea lui Dave Dravecky şi asemenea apostolului Pavel, Dumnezeu ne invită să întindem astăzi mâna şi să ne prindem de El cu credinţă.

În secolul al XIX-lea, unii istorici au susţinut că cetatea antică a Babilonului a fost construită de regina Semiramida. Totuşi, în Scriptură, împăratul babilonian Nabucodonosor se lăuda: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” (Dan. 4:30)

În 1899, Robert Koldewey a început excavaţiile la vechile ruine ale Babilonului, scoţând la lumină zeci de mii de cărămizi arse în cuptor, toate purtând pecetea împăratului Nabucodonosor. Toate făceau parte din zidurile cetăţii şi din templele ei! Printre descoperiri s-a numărat şi o tăbliţă cuneiformă, care enumeră realizările lui Nabucodonosor şi care conţine şi următoarele cuvinte: „O, Babilon! Desfătarea ochilor mei! Frumuseţea împărăţiei mele! Fie să exişti pentru totdeauna!”

Inscripţia East India House, aflată acum în Londra, dedică şase coloane unei descrieri, în scrierea babiloniană, a clădirilor uriaşe proiectate de Nabucodonosor. Arheologia a confirmat încă o dată acurateţea Cuvântului lui Dumnezeu.

Un alt subiect care le dădea criticilor apă la moară era absenţa numelui Belşaţar din lista domnitorilor Babilonului. Numele acestui împărat antic apărea în Scriptură, dar izvoarele seculare nu ofereau nicio dovadă că el ar fi existat. Totuşi, dacă vizitezi astăzi Muzeul Britanic, vei putea vedea acolo un cilindru care dovedeşte că Belşaţar a fost coregent în Babilon, aşa cum afirmă Biblia.

Câteva profeţii uimitoare dau credibilitate relatării biblice. Una dintre cele mai remarcabile dintre ele este prezicerea lui Isaia referitoare la Cirus, împăratul Persiei, şi la atacul pe care acesta avea să-l conducă asupra puternicei cetăţi a Babilonului. Numele omului care avea să conducă oştirile persane a fost profetizat cu 150 de ani înainte de naşterea lui. Isaia a scris: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână ca să doboare neamurile înaintea lui şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă” (Is. 45:1). Aceste profeţii s-au împlinit cu exactitate. Cirus a deviat cursul râului Eufrat, le-a ordonat oştilor sale să pătrundă în cetatea Babilon prin albia secată a râului şi a găsit deschise porţile interioare exact aşa cum fusese prezis.

S-au împlinit profeţiile Bibliei? Categoric că da! În Sala Persană a Muzeului Britanic se găseşte Cilindrul lui Cirus, descoperit în ruinele Babilonului. Pe acest cilindru de lut este descris modul în care el a cucerit cetatea antică. Într-adevăr, pietrele strigă!

Putem avea încredere în Cartea lui Dumnezeu. Ea a trecut testul timpului. Nu există în toată lumea o carte ca ea! Ea depăşeşte graniţele timpului şi ale culturii. Ia-ţi timp pentru această capodoperă inspirată. Acceptă ca vocea lui Dumnezeu să-ţi vorbească prin paginile Scripturii. Acceptă ca Duhul Sfânt, care a inspirat-o, să te inspire şi pe tine atunci când o citeşti!

În urmă cu aproape 100 de ani, doi avocaţi au traversat statul Kansas cu trenul. Unul era creştin, iar celălalt, agnostic. Timpul părea a trece foarte greu; în cea mai mare parte a călătoriei au discutat banalităţi.

Avocatul agnostic s-a întors spre amicul lui creştin şi i-a spus:

– Lew, ne pierdem vremea! Haide mai bine să vorbim despre marile subiecte! Este Biblia inspirată? Este Hristos divin?

Pe parcursul discuţiei, scepticul părea a avea argumente mai convingătoare. Avocatul creştin a început să se simtă tot mai stânjenit, pentru că nu reuşea să îi dea răspunsuri adecvate.

Scepticul a profitat de ezitarea lui şi i-a spus:

– Lew, de ce nu eşti budist, musulman sau un adept al lui Confucius? Nu sunt oare toate religiile la fel de bune? Nu cumva eşti creştin datorită unui accident geografic, pentru că s-a întâmplat să te naşti într-o ţară creştină?

Întrebările lui l-au pus pe creştin într-o situaţie foarte delicată.

Întrebările ridicate în ziua aceea de scepticul Robert Ingersoll trebuiau să primească răspuns. Ele nu dispar dacă le ignorăm. Şi nici nu ne putem ascunde capul în nisip, pretinzând că ele nu există.

Să ne întoarcem în timp, în urmă cu câteva secole, la începutul secolului al II-lea. O arenă romană este plină de oameni. Leii sar asupra creştinilor, sfâşiindu-i de vii. Cum au reuşit aceşti primi creştini să sfideze moartea cu atâta curaj? De ce au fost ei dispuşi mai degrabă să moară decât să renunţe la credinţa lor în Hristos?

Există un singur motiv: ei au crezut că Isus a fost mai mult decât un om bun, mai mult decât un educator şi un filozof moral. Ei au crezut că Isus este Fiul divin al lui Dumnezeu. Ei au acceptat cuvintele rostite de Isus către Marta: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11:25).

Pornind de la profeţiile din Vechiul Testament referitoare la locul naşterii lui Isus (Mica 5:2), la seminţia din care avea să se nască (Gen. 49:10), la naşterea Sa din fecioară (Is. 7:14), la lucrarea Sa (Is. 61:1-3) şi la moartea Sa (Ps. 22; Is. 53), aceşti primi creştini şi-au format o credinţă fundamentală. Ei au fost dispuşi mai degrabă să moară decât să renunţe la credinţa lor în El. Ei au avut convingerea fermă că viaţa veşnică oferită de Isus este reală.

Şi noi putem avea această convingere. Mesia poate fi şi Domnul nostru. Viaţa veşnică oferită de El este reală şi speranţa aceasta ne poate ajuta să înfruntăm orice furtună!

Înainte de Proclamaţia de Emancipare a lui Abraham Lincoln, un sclav pe nume Joe a fost scos la mezat.

– Nu voi munci! Nu voi munci! a bombănit el supărat.

Totuşi un moşier bogat l-a cumpărat. L-a luat pe Joe în trăsură şi au plecat din oraş spre plantaţie.

Acolo, pe malul unui lac, îi aştepta o căsuţă mică cu perdele şi flori la ferestre şi un drum pietruit. Noul stăpân a oprit trăsura. S-a întors spre Joe şi i-a spus zâmbind:

– Aceasta este noua ta casă! Nu trebuie să munceşti pentru ea. Te-am cumpărat ca să te eliberez.

Joe a rămas înmărmurit câteva clipe. Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a exclamat copleşit:

– Stăpâne, îţi voi sluji toată viaţa!

Hristos ne-a răscumpărat ca să ne elibereze. Prin Hristos, noi suntem eliberaţi din robia păcatului. Chiar dacă mai greşim, noi nu mai suntem stăpâniţi de păcat. Avem o putere nouă: puterea harului lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel declară: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Rom. 6:14). Stăpânul nostru nu mai este păcatul, ci Isus.

Ellen White scria: „Lucrarea Evangheliei nu este aceea de a micşora cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu, ci de a-i ridica pe oameni în poziţia în care pot res­pecta poruncile ei” (Credinţa şi faptele, pag. 52).

Evanghelia ne ridică. Ea ne aduce în poziţia în care Dumnezeu vrea să ne aflăm. Noi suntem liberi în Hristos. Mai mult decât atât, ascultarea noastră vine dintr-o inimă plină de dragoste şi recunoştinţă faţă de Domnul nostru. În momentul în care apreciem cu adevărat marea Sa jertfă, nu putem decât să Îi slujim şi să-L lăudăm. Libertatea de care ne bucurăm în Hristos nu ne dă permisiunea de a continua în păcat, ci permisiunea de a duce o viaţă liberă de păcat. Tresaltă chiar acum de bucurie, pentru că în Hristos eşti liber cu adevărat!

Se povesteşte că o femeie îndoliată din China i-a făcut o vizită unui om sfânt şi i-a cerut să o ajute să scape de durerea sufletului. El i-a spus că, dacă va lua o sămânţă de muştar dintr-o casă în care nu a existat nicio pierdere şi nicio tristeţe, atunci va scăpa de suferinţă.

A doua zi, femeia a mers din casă în casă în oraşul ei pentru a căuta sămânţa de muştar, dar nu a reuşit să găsească nicio familie care să nu fi trecut prin necazuri. Cu cât stătea mai mult de vorbă cu oamenii, cu atât mai mult se lega de ei. În final, femeia a înţeles ce a vrut să o înveţe omul sfânt: când înţelegi suferinţa altora, suferinţa ta devine mult mai neînsemnată.

De curând am realizat un interviu cu Melodie Holmer pentru una dintre emisiunile postului It Is Written. Soţul ei, Leroy, a fost copilot pe unul dintre avi­oa­nele care s-au prăbuşit în atacurile din 11 septembrie 2001. Viaţa lui Melodie s-a schimbat brusc.

Melodie m-a impresionat. Credinţa ei m-a entuziasmat. Curajul ei în faţa suferinţei m-a inspirat. Rămânerea ei fermă alături de Hristos în situaţia tragică prin care a trecut mi-a dat speranţă. Problemele mele mi s-au părut atât de mici! Dacă Dumnezeu a putut să o susţină pe Melodie în situaţia aceasta teribilă, atunci El avea să mă susţină şi pe mine!

La scurt timp după difuzarea interviului, am primit un e-mail din Camerun (Africa de Vest). Expeditorul nu mai urmărise până atunci emisiunile postului It Is Written, dar emisiunea aceea l-a impresionat. El a scris: „Experienţa ei m-a mişcat cu siguranţă; în comparaţie cu ea, problemele mele relativ mici mi s-au părut ca nişte fire de nisip în mâna lui Dumnezeu!”

Indiferent dacă trecem prin necazuri mai mari sau mai mici, Dumnezeu poate să le rezolve. Noi nu suntem singuri atunci când suferim, pentru că şi alţii trec prin tragedii chiar în această clipă. Mărturia lui Iov este valabilă şi astăzi: „De şase ori te va izbăvi din necaz şi de şapte ori nu te va atinge răul” (Iov 5:19).

Şapte este numărul desăvârşirii şi indică o acţiune completă. Fii bucuros: Dumnezeu te eliberează complet din suferinţă. Fii bucuros: harul Său vindecător este complet.

Într-una dintre multele sale călătorii prin Munţii Himalaia, evanghelistul indian Sundhar Singh a descoperit un predicator tibetan pe care oamenii îl tratau cu un respect deosebit. El vorbea despre Hristos fără frică de represalii, chiar dacă alţi predicatori erau persecutaţi cu cruzime. Predicatorul acesta i-a povestit lui Singh experienţa sa.

Într-o vreme, el lucrase ca secretar pentru un preot budist, dar apoi s-a întâlnit cu un creştin din India. În cele din urmă, s-a declarat a fi un urmaş al lui Isus. Mai întâi i-a mărturisit credinţa sa propriului stăpân, preotul budist.

În numai câteva zile, predicatorul a fost condamnat la moarte. A fost adus în faţa zidurilor templului şi a fost legat fedeleş într-o piele de iac înmuiată în apă. Apoi a fost lăsat în căldura soarelui, pentru ca pielea de iac să se usuce şi să-l sufoce în strânsoarea ei.

Pentru că nu a murit atât de repede precum s-au aşteptat, i-au înfipt în trup, prin pielea de iac, nişte ace înroşite în foc. Mai târziu, l-au scos din pielea de iac şi l-au târât pe străzi până la groapa de gunoi de la marginea satului. Acolo, după ce l-au bătut, l-au abandonat pe o grămadă de bălegar. Nu mai dădea semne că ar fi în viaţă. Mulţimea a plecat şi s-au strâns vulturii.

Dar el mai era încă în viaţă! A reuşit cumva să plece de acolo târâş şi să-şi revină. Dar, în loc să-şi scape viaţa, el s-a întors direct în sat şi a început să predice despre Hristos. Mai avea putere să dea mărturie despre credinţa lui şi să vorbească despre marele Dumnezeu care a locuit printre oameni. Acum oamenii îl ascultau uluiţi.

Dumnezeu îngăduie uneori să trecem prin experienţe foarte dificile, pentru ca mărturia noastră să capete credibilitate. Când trecem prin greutăţi, avem ocazia de a ne consolida credinţa. Experienţele dificile nu ne distrug credinţa, ci o fac credibilă pentru cei care ne urmăresc loialitatea faţă de Dumnezeu. Apostolul Pavel, care a suferit atât de mult, afirmă că Dumnezeu „ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Cor. 1:4).

Noi îi mângâiem pe alţii, pentru că noi înşine suntem mângâiaţi. Noi îi mângâiem pe cei care se află în necaz, pentru că Dumnezeu ne-a mângâiat atunci când am trecut printr-un necaz. Deschide-ţi inima şi acceptă mângâierea lui Dumnezeu! Vei avea nevoie de ea pentru a putea să-i mângâi pe cei pe care El ţi-i va scoate în cale săptămâna aceasta!

Arthur Bietz povesteşte despre o prinţesă africană care era lăudată de supuşii ei pentru frumuseţea şi farmecul ei şi care şi-a schimbat părerea despre ea în ziua în care un negustor a trecut prin satul ei şi i-a vândut o oglindă. Fiind îngrozită de urâţenia ei, prinţesa a spart oglinda!

Asemenea unei oglinzi, Legea lui Dumnezeu ne descoperă cum suntem în realitate. Când privim în ea, s-ar putea să ne îngrozim de ceea ce vedem, la fel cum s-a întâmplat cu prinţesa. Dar distrugerea sau ignorarea Legii nu ne va schimba starea. Imperfecţiunile vor rămâne.

Dacă ne privim cu superficialitate în oglinda Legii, s-ar putea să ne simţim mulţumiţi cu noi înşine. S-ar putea să tragem concluzia că starea noastră e destul de bună. Isus arată că ascultarea de Lege trebuie să vină din inimă. Iată câteva dintre exemplele date de El.

Încălcarea poruncii a şasea, „Să nu ucizi” (Ex. 20:13) nu se referă doar la actul fizic al uciderii. Mânia necontrolată, resentimentul şi amărăciunea sunt o încălcare a acestei porunci.

Încălcarea poruncii a şaptea nu se referă doar la actul fizic al adulterului. Privirea lascivă precede actul adulterului. Cel care îşi hrăneşte mintea cu relaţii sexu­ale, cu nuditate, cu pornografie sau cu relaţii extraconjugale – fie indirect prin intermediul filmelor sau emisiunilor TV, fie direct, prin experienţa personală – încalcă porunca a şaptea.

În lumina Legii lui Dumnezeu, noi toţi suntem păcătoşi. Singura noastră speranţă este harul lui Dumnezeu. Mândria şi mulţumirea noastră de sine nu ne vor putea mântui niciodată. Numai harul lui Dumnezeu ne poate mântui. Fără el suntem pierduţi. Mulţumeşte-I chiar acum lui Dumnezeu pentru harul Său, care este suficient pentru toţi. Ia decizia ca, prin harul Său, să asculţi de Legea Sa.