Nu si-a cunoscut tatal niciodata. Murise cu trei luni inainte de venirea sa pe lume. De mic a fost foarte bolnavicios si foarte slab. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a folosit intr-un mod extraordinar. La maturitate a reusit sa depaseasca conditia fizica medie a contemporanilor sai. Dar mai ales din punct de vedere stiintific si religios a intrecut cu mult pe multi dintre locuitorii planetei noastre. Marimea si utilitatea indiscutabila a descoperirilor lui Newton demonstreaza intelepciunea nemarginita, dragostea neprefacuta, bunatatea reala si puterea infinita a Creatorului.

Inca din timpul scolii a fost preocupat de studiu intens. In timp ce colegii se jucau, copilul Isaac era preocupat de descoperirile tehnice ale predecesorilor sai, de dezvoltarea sau imbunatatirea acestora si, de ce nu, de mici inventii personale. Purta cu el diverse scule si unelte pe care le folosea cu o maiestrie deosebita. A construit cateva obiecte interesante: o trasurica, o moara de vant, un ceas cu apa si un cadran solar (colegii l-au supranumit “cadranul lui Isaac”)

A studiat mult si a contribuit la dezvoltarea fizicii, opticii, astronomiei si a matematicii. Ii datoram descoperirea legii gravitatiei. A formulat legile fundamentale ale miscarii. S-a preocupat de natura luminii. A dezvoltat diverse calcule matematice. Dar la toate acestea a pus fundamentul credintei ca Dumnezeu a creat si guverneaza intregul Univers.

Studiind cartea naturii a cautat sa inteleaga cat mai mult despre Dumnezeu. Asa ca a cercetat si apoi a formulat diverse formule pentru diferite fenomene. A adus informatii despre maree, despre calea cometelor si despre succesiunea echinoctiilor – eclipsele lunare.

A subliniat faptul ca ordinea desavarsita din Univers este oglindirea perfectiunii lui Dumnezeu. Diversitatea creatiei a fost pusa pe seama intelepciunii “nespus de felurita” pe care o poseda Creatorul. El afirma ca exista o “Fiinta spirituala, vie, inteligenta, omniprezenta care conduce si dirijeaza lumile si sistemele pe care le-a creat.”

Cartea de capatai a lui Newton a fost Biblia. In mod deosebit a preferat cartile profetice. Chiar a scris si o carte intitulata “Cronologia extinsa a imparatiilor antice” (Cronology of Ancient Kingdoms Amended). Scopul publicarii acestei lucrari a fost de a demonstra, pe baza datelor astronomice, ca Biblia este documentul cel mai vechi si ca relatarile ei au precedat toate celelalte cronici ale vremilor.

A fost un om religios, moral si onest. In momentul in care unul dintre colegii sai (Dr. Halley) a vorbit despre religie fara respect Newton i-a replicat: “Eu am cercetat aceste lucruri, tu nu le-ai studiat.”

Anul 1665 aduce in viata lui Newton descoperirea legii gravitatiei.

In 1668 Isaac descrie spectrul luminii albe – dupa ce este descompusa de o prisma in sapte culori de baza.

Regina Ana si printul George al Danemarcei viziteaza pe 16 aprilie 1705 Universitatea din Cambrige. Cu aceasta ocazie Isaac Newton primeste titlul de cavaler.

Inainte de a parasi lumea aceasta el isi prezinta viata in urmatoarele cuvinte: “Nu stiu cum ma privesc altii, dar mie mi se pare ca am fost doar un baietel care se juca pe malul marii si care se amuza din cand in cand gasind o pietricica mai neteda sau o scoica mai frumoasa decat de obicei, in timp ce marele ocean al adevarului ii statea nedescoperit inainte.”

Sursa: http://cercetatiscripturile.intercer.net

Dumnezeu nu a zis asa. De la inceput a fost data omului Legea Iubirii care proclama langa iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele. Neiubirea de Dumnezeu a dus la neiubirea de oameni. Sfidarea Legii lui Dumnezeu a inghetat nu numai relatia cu Dumnezeu dar si relatia de iubire cu ceilalti oameni. Ceea ce lumea incearca azi sa faca, un pamant fericit fara Dumnezeu este din principiu o catastrofa. Biblia arata motivul consecintei. Legea cauza-efect este evidenta: „din pricina inmultirii faradelegii (cauza), dragostea celor mai multi se va raci (efectul). Cand Legea Iubirii este calcata, iubire nu exista.

Relatia dintre oameni din Legea Iubirii, rezumata intr-o singura rostire, a fost: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”, si asa ar trebui sa fi e inca, dar ca semn al sfarsitului, nu mai este asa. In principiul acesta de iubire a fost pusa o masura, o caracteristica a iubirii. Nu se spune doar „sa iubesti pe aproapele tau”, din care a mai ramas pe ici pe colo cate ceva; ii mai dai aproapelui din ce ti-a ramas, din ce prisoseste, din ce se invecheste, din tot ce nu mai ai ce face cu ele, il mai ajuti sa nu moara de tot, „Emergency” cum se spune international. Nu asa, ci Dumnezeu arata si „cat si cum” sa-l iubesti pe celalalt. „Ca pe tine insuti.” Amutesti. Aceasta dimensiune si culoare a iubirii ne opreste respiratia, dar in acelasi timp ne umple sufl etul cu respiratia cerului.

Sa ne imaginam ceea ce este regula de aur a existentei, aproape imposibil de imaginat cu intelegerea lucrurilor zilelor noastre profetice in care „dragostea celor mai multi se va raci”, adica s-a racit deja. Esti patron. Ai un lucrator. Te gandesti la el cat de mult sa-ti lucreze, cat sa-l platesti; de fapt, te gandesti la tine, nu la el. Daca te-ai gandi la el, te-ai intreba daca lucrul lui pe care-l ceri nu e prea greu pentru el, daca plata pe care i-o dai ii ajunge sa traiasca sau nu. Ca intr-un vis urat deodata totul se inverseaza. El e patronul, tu esti lucratorul. Pentru intelegerea relatiei, el face acelasi lucru ca tine inainte. Revenind la realitate, tu patron din nou, ti-ai schimba relatia cu lucratorul tau? In dumnezeiasca lege a iubirii „sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” tu esti in aceeasi masura si la fel de frumos, patronul si lucratorul in acelasi timp, doctorul si pacientul. Cand vindeci pacientul te vindeca pe tine. Intr-un anume fel, fel de iubire, tu nu mai esti doctorul ci bolnavul suferind. Vinzi o masina. Nu esti doar vanzatorul ci si cumparatorul care cumpara masina pe care tu o vinzi. Ai cumpara-o in conditiile si la pretul pe care o vinzi semenului tau? Si exemple de acest fel sunt nenumarate in privelistea profetica de „racire a dragostei” in timpul nostru, simple dar semnifi cative ca profetia se implineste si odata cu ea, revenirea Domnului Iisus.

Profetia pe care impreuna o discutam acum „si din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci”, are si ceva optimist in ea care scapa unei analize superficiale, dar pe care vrem sa-l punem in evidenta. Prin negativul „dragostea celor mai multi se va raci” intrezarim ca nu dragostea tuturor se va raci. Va fi asadar de la „cei mai multi” pana la „toti” un „rest”, dragostea unor putini, care totusi nu se va raci. Cat de multi vor fi acei a caror dragoste „se va raci”, cat de putini vor fi acei a caror dragoste „nu se va raci”, nu stim. Domnul nu a spus acest lucru. Dar este cert ca „oricat de putini”, vor fi totusi oameni in zilele sfarsitului care vor iubi pe semenii lor ca pe ei insisi. Acest lucru face dovada ca principiul dragostei „sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” este posibil de trait.

As dori ca noi, stimati cititori, sa fim in grupa aceasta a celor „putini” care au pastrat caldura dragostei de oameni, grupa in care oricat de multi am fi tot nu suntem prea multi si mai este loc. Cum? Nu chinuindu-ne sa iubim pe semenii nostrii masurand, cantarind, comparand, adaugand, scazand, ci topindu-ne de iubire pentru ei, simtind ca ei sunt noi si noi suntem ei. Si mai cum? Avem un mare exemplu, Domnul Iisus Hristos. El a zis: „Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti unii pe altii”. Era „noua” aceasta porunca? Era veche de cand vesnicia – regula de aur de relatie intre fi nite in intregul Univers, inclusiv pe pamant. Au uitat-o oamenii. Au socotit-o invechita. Domnul a sters-o de praful faradelegii omenirii, i-a dat stralucirea ei de inceput si mai ales a exemplifi cat-o: „Asa cum v-am iubit Eu”.

Ne-a pus-o apoi ca alternativa la „dragostea celor mai multi se va raci” si va birui. Dragostea unora, putini, nu se va raci. Poate nici dragostea noastra nu se va raci. Ce bine ar fi . Sa-L intampinam pe Domnul curand cu dragoste de El si de oameni, fi erbinte. Asa cum ne-a iubit El.

Simona Barbu

sursa :  http://cercetatiscripturile.intercer.net/article.php?id=4205

1. Ce este binecuvântarea

Există diverse sensuri teologice cu care sunt umplute aceste două verbe: binecuvântat şi sfinţit. Există de asemenea sensuri populare. Termenii sunt folosiţi astăzi exclusiv în limbajul religios, dar Biblia îi ia din limbajul popular.

„Bine-cuvântarea” (blago-slovirea) este antonimul blestemului şi înseamnă urare de bine (Gn 24:60), o urare în care este implicat Dumnezeu ca izvor al oricărui bine. Cineva poate binecuvânta pe Dumnezeu, adică îşi poate exprima în mod direct, prin rugăciune, dorinţa ca Dumnezeu să fie lăudat, vorbit de bine („Binecuvântat/lăudat să fii Tu Doamne!” Ps 119:12) — aşa cum încep mai toate rugăciunile iudaice (Baruch atta Adonai!), motiv pentru care rugăciunea de mulţumire (la masă etc.) se mai numeşte berakhá. În mod indirect spunem: “Dumnezeu să fie lăudat!”.

De asemenea, cineva poate binecuvânta pe semenul său, adică îi poate ura de bine: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate !” Sau, simplu: „Sănătate!”.

Salutul este o urare / binecuvântare de fiecare zi. Există însă şi urări speciale, făcute într-un cadru solemn, religios, care înseamnă invocarea harului lui Dumnezeu în favoarea cuiva. Există, în fine şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra cuiva. Dar când Dumnezeu este Cel care urează de bine, El nu invocă o putere mai înaltă care să împlinească urarea, ci urarea Lui este promisiune pe care El Însuşi Se leagă s-o împlinească. De aceea, termenul de „binecuvântare” s-a extins şi asupra rezultatelor binecuvântării, aşa cum este cazul altor termeni din limbile biblice sau din limba română.

Binecuvântarea este, de regulă, condiţionată, ca şi blestemul. Dumnezeu decide continuarea binecuvântării sau a blestemului, cu condiţia credincioşiei (Dt 11:26-28; 23:5; Pr 26:2; Mal 3:10). Dar binecuvântarea, ca expresie a iubirii lui Dumnezeu, are şi aspecte necondiţionate. Unele binecuvântări fizice vin şi peste buni şi peste răi (Mt 5:45).

Binecuvântarea divină se dă şi altor creaţii, nu doar persoanelor. Tot ce ţine de universul existenţei omului lui Dumnezeu este binecuvântat: vieţuitoarele lumii, munca şi roadele ei, hrana zilnică (Gn 1:22; Ex 23:25; Dt 7:13; 28:4-5.8.12; Iov 1:10; Ps 65:10), rodul viţei (Is 65:8), averea celui credincios, posesiunile (2S 6:12; Pr 20:21), locuinţa (Pr 3:33). Bunurile spirituale sunt, de asemenea bnecuvântate: judecata bună (1S 25:33), cetatea sfântă (Ier 31:23), împărăţia mesianică (Mc 11:10; 2S 7:29).

Pe lângă acestea, timpul însuşi, ca măsură a vieţii, este binecuvântat. Oamenii îşi binecuvântau sau îşi blestemau zilele lor, după caz (Iov 3:1.3; Ir 20:14). Iar Creatorul lumii, de la început a binecuvântat în mod special ziua a şaptea între toate zilele săptămânii (Gn 2:1-2; Ex 20:11).

2. Moştenitorii binecuvântării

Binecuvântarea este o temă obsesivă, dominantă în scrierile lui Moise. Cărţile cu cele mai frecvente referiri la binecuvântare sunt Geneza (0,244 %), Psalmii (0,213 %) şi Deuteronomul (0,194 %). Este specifică Genezei tema binecuvântării întâiului născut. Primul băiat moştenea parte dublă la împărţirea averii părinteşti (Dt 21:17), deoarece era desemnat să moştenească şi autoritatea şi responsabilitatea patriarhală faţă de familia, clanul sau tribul pe care-l reprezenta. El era “domnul fraţilor lui”, fratele mai mare (Nenea, Bădia).

Aceste drepturi erau transmise printr-un act solemn de binecuvântare, cu aşezarea simbolică a mâinilor, şi se rostea uneori sub inspiraţie profetică, cu invocarea numelui lui Dumnezeu. Până la Moise, legea întâiului născut avea atât valoare civilă (social-politică), precum şi religioasă. Întâiul-născut era preot şi domn, uneori şi profet. La alte popoare, oficiul patriarhal de rege-preot s-a păstrat mai bine de un mileniu după Moise.

Întrucât nu întotdeauna primul născut era primul şi în virtuţile spirituale, patriarhii, sub călăuzirea lui Dumnezeu, dădeau dreptul de întâi născut unui alt fiu, mai tânăr. Alteori, Dumnezeu Însuşi lua iniţiativa de a alege pe un altul decât alesul naturii. Nu de puţine ori, preferinţa divină trezea invidia şi ostilitatea fratelui mai mare, a celui cu dreptul de rege-preot, ostilitate care putea duce uneori până la vărsare de sânge. Următoarele cazuri sunt emblematice:

Cain şi Abel (Dumnezeu a preferat pe Abel, cu jertfa ascultării din credinţă: Gn 4:3-5; Ev 11:4)

Sem, Ham şi Iafet (Este neclară ordinea naturală, dar Sem pare să nu fi fost cel mai mare: Gn 9:26; 10:21; 11:10).

Elam, Aşşur, Arpacşad, Lud, Aram (Gn 10:22.24; 1Cr 1:24-27). Deşi Elam este trecut ca fiind întâi-născutul lui Sem, patriarhii monoteişti provin din linia lui Arpacşad.

Avram, Nahor şi Haran (Gn 11:26-27; 12:4). Din calcule reiese că Avram nu era cel mai mare, deşi pe el l-a ales Dumnezeu.

Isaac şi Ismael (1Cr 1:28; Gn 16:11; 17:19). Fiul mai tânăr a fost preferat, atât pentru caracterul lui, cât şi pentru că era al primei soţii (Gn 21:10; 25:5-6).

Iacov şi Esau (Gn 25:26-27; Rom 9:13). Erau gemeni, dar Iacov se născuse al doilea. Dumnezeu l-a ales pe Iacov de la naştere.

Ruben, …Levi, Iuda, …. Iosif (Gn 37:2-3; 48:5; 49:8-10.26; 1Cr 5:1-2). Iacov a preferat de la început până la sfârşit pe Iosif, primul născut al soţiei alese, şi lui i-a dat în final partea dublă şi poziţia de domn.

Efraim şi Manase (Gn 48:14-20; Dt 33:17; Ir 31:9). Efraim era, de fapt, al doilea născut, dar a primit întâietatea.

Principiul moştenirii binecuvântării a rămas acelaşi în continuare. Criteriile Lui Dumnezeu sunt neschimbătoare. Şi în Israel, Dumnezeu a respins pe unii şi a acceptat pe alţii.

Iuda şi Iosif/Efraim (ca triburi: Ps 78:67-68; Os 4:17). Deşi Dumnezeu alesese pe Iosif, al cărei prim moştenitor era Efraim, mai târziu Dumnezeu a renunţat, şi a dat întâietate lui Iuda. Mai târziu, Efraim împreună cu majoritatea triburilor evreieşti au dispărut din istorie, din cauza necredincioşiei lor. Iar tribul lui Iuda, împreună cu Beniamin, Levi şi resturi din alte triburi, a continuat să reprezinte poporul lui Dumnezeu. Mai târziu, şi aceştia sunt selectionaţi de condiţiile exilului babilonian şi ale repatrierii. Venirea lui Messia, în persoana lui Iisus din Nazaret, precum şi Evanghelia vestită de apostolii Lui prin Duhul Sfânt, au fost ultima ocazie a lui Israel ca popor ales.

Israel şi Biserica (poporul ales: Ier 6:10; 9:26; Mc 12:9; 21:43; Rm 2:28-29; 9:6-13; 10:12; Gal 3:28; 6:15-16; Col 3:11; Lc 15:11-32). Un „popor” ales nu pe criterii etnice sau rituale, ci pe criterii spirituale (Ev 12:23). Respingerea Evangheliei şi persecutarea creştinilor a făcut ca dreptul de întâi-născut să treacă de la Israel, la Biserică:

Dar istoria s-a repetat şi în cadrul Bisericii. Nu tot ce se numeşte Biserică este Biserica lui Dumnezeu, chiar dacă „a fost odată”:

Biserica istorică şi Rămăşiţa Bisericii (2Pt 3; Rm 11:22; 2Tim 3:1-5.12-17; 4:1-4; Ap 2:9; 3:9; 12:17; 14:12). Biserica se identifică pe criterii spiritual-morale, nu pe criterii instituţional-mistice, tradiţionaliste, politice, majoritare.

3. Binecuvântarea de „întâi-născut” a sabatului

Înainte de primele referinţe la binecuvântarea dreptului de întâi născut, Geneza ne vorbeşte despre binecuvântarea întregii creaţii:

Binecuvântarea vieţuitoarelor (Gn 1:22), în vederea înmulţirii lor.

Binecuvântarea primei perechi umane (Gn 1:28), ca să se înmulţească şi să guverneze natura.

Binecuvântarea zilei a şaptea (Gn 2:3), ca repaus fizic şi spiritual pentru om (Mc 2:27).

Autorul nu menţionează binecuvântarea pentru fiecare creatură, de fiecare zi, deşi rezultă din alte locuri că toate sunt binecuvântate de Dumezeu. Ziua a şaptea a săptămânii este tratată ca şi cum ar fi o fiinţă vie, care încoronează seria binecuvântărilor de la Creaţie, şi care are parte nu numai de binecuvântare, ci şi de sfinţire. Expresia “binecuvântat şi sfinţit” este unică în Biblie, referindu-se în mod exclusiv la Sabatul săptămânal, de două ori (Gn 2:3; Ex 20:11).

Perioada Creaţiei are 7 zile şi se subliniază că a rămas de atunci ca exemplu de program de muncă şi odihnă pentru om. Fiecare zi a Creaţiei are frumuseţea ei şi unicitatea ei. Se poate dezbate la infinit dacă ziua apariţiei luminii (I – “duminică”) este superioară zilei apariţiei aştrilor pe cer (IV – “miercuri”), sau dacă nu cumva ziua în care Dumnezeu a creat prima pereche umană şi a făcut prima nuntă (VI – “vineri”). Dumnezeu însă nu a hotărât să celebreze creaţii disparate, singulare, nici măcar extraordinara creaţie a omului. Binecuvântarea de cea mai mare zi din săptămână, n-a primit-o prima zi, în ordine cronologică, ci ultima, a şaptea.

Acest tipar ne aminteşte de alegerea lui Iacov, care trece peste primii şase fii ai Leii (facem abstracţie de fiii sclavelor) şi îl alege pe al şaptelea fiu, pe Iosif, fiul Rahelei. De asemenea, la alegerea unui rege dintre fiii lui Işai, Samuel este silit să-i treacă în revistă pe toţi (1Cr 2:13-15; 1S 16:6-10: Eliab, Abinadab, Şama/Şimea, Netaneel, Radai, Oţem), după care, să-l ungă în final pe al şaptelea, pe ciobănaşul David, puţin apreciat în propria familie (1S 16:11-13; Ps 27:10). Iisus, de asemenea, contestat de fraţii Săi, era cel mai tânăr din familie, al şaptelea sau mai mult (Iacov, Iosif/Iose, Simon, Iuda, şi cel puţin două surori: Mt 13:55-56; Mc 6:3). Iisus era primul şi singurul născut al Mariei.

Este evident că, într-un ciclu de 7 zile, neîntrerupt, singura zi comemorativă şi distinctivă care poate menţine relevanţa şi semnificaţia săptămânii este ultima. Dacă Dumnezeu ar fi creat o săptămână în care toate zilele să fie la fel, lipsa de distincţie distruge însăşi ideea de ciclu săptămânal. Săptămâna şi sabatul sunt de nedespărţit. Odihna, sărbătoarea, vin ca o încununare a muncii, nu invers. Dumnezeu a binecuvântat astfel ultima zi, cea care poartă numărul simbolic al lui Dumnezeu. De aceea se şi spune: „Mai bun sfârşitul… decât începutul…!” (Ecl 7:8). Sau: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic!” (Rm 9:12), „…cei din urmă vor fi cei dintâi!” (Mt 19:30), „Cel mai mic între voi…, acela este mare!” (Lc 9:48), „cel mai neînsemnat dintre apostoli….[ dar] am lucrat mai mult decât toţi!” (1Cor 15:9-10).

Ca semn că sabatul este binecuvântat în mod special, el a primit o parte triplă de jertfe (şase miei pentru arderea de tot în sabat: Nu 28:9-10, în comparaţie cu cei doi miei de fiecare zi: Nu 28:4), subliniind astfel semnificaţia lui evanghelică. De asemenea, cele 12 pâini prezentate Domnului erau aduse şi schimbate în fiecare Sâmbătă (Lv 24:8).

În timp ce ziua întâi, pe motive teologice obscure, aduse de unii Părinţi (ziua luminii, ziua a opta, ziua învierii etc.), a devenit dominantă în Biserică, impunându-se prin metodele Celui Rău (minciuna şi constrângerea), ziua a şaptea, ultima, Cenuşăreasa, este totuşi singura unsă ca regină a zilelor. Tratată şi astăzi ca “ultima” chestiune care ar merita discuţie în teologie, Dumnezeu o va aduce în curând în prim plan, ca test universal al ascultării care vine din credinţă şi iubire, ca semn universal al protecţiei divine pentru poporul lui Dumnezeu în timpul ultimelor plăgi, ca stindard al eliberării şi al adevăratei libertăţi (Ap 7:2-3; 11:19; 12: 17; 14: 7.12; Iac 1:25).

4. Sfinţenia permanentă a sabatului

Unii credincioşi care n-au învăţat să citească Biblia cu adevărat, nu văd nimic deosebit în expresia mozaică din Gen 2:1-3. Ei spun: Acolo scrie că Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Dar nu că ar fi fost dată omului o asemenea poruncă ! O asemenea logică este de necrezut. În primul rând, Creatorul Însuşi, acelaşi Dumnezeu, când vorbeşte de pe Sinai, poruncind, explică (Ex 20:8-11 ):

„Adu-ţi aminte de ziua Sâmbetei, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci tot lucrul tău. Dar ziua a şaptea este sabat în cinstea lui Iahwé, Dumnezeului tău: să nu faci nici-o lucrare în ea – nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Iahwé cerul, pământul, marea şi tot ce e-n ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Iahwé ziua Sâmbetei şi a sfinţit-o.”

Ce altceva înseamnă sfinţirea acestei zile, dacă nu o deosebire ai ei de zilele profane, în care ne ocupăm cu lucrurile noastre, bune dar seculare, trecătoare. Dacă în celelalte zile muncim pentru câştigarea existenţei, ne mai şi distrăm uneori sau ne concentrăm mintea şi conversaţiile la subiecte obişnuite, sfinţirea înseamnă încetarea acestor lucruri şi dedicarea întregii zile unor preocupări contemplative, religioase, festive şi caritabile, de împrospătare spirituală şi fizică.

Sfinţirea unei zile din partea lui Dumnezeu înseamnă mai întâi că El Însuşi a tratat-o diferit de celelalte zile, nemaicreând nimic, ci bucurându-Se de existenţa şi menţinerea propriei creaţii. În al doilea rând, sfinţirea sabatului din partea lui Dumnezeu înseamnă şi faptul că El l-a dedicat, l-a consacrat ca un memorial al iubirii, puterii şi înţelepciunii Lui creatoare. Dumnezeu nu a făcut săptămâna pentru sine, ci ca exemplu pentru om. El putea crea totul într-o clipă. Dar pentru a lăsa omului exemplu, Dumnezeu a făcut o creaţie în şase zile şi, pentru acelaşi motiv, S-a odihnit în ziua a şaptea.

Sabatul biblic (Sâmbăta) a fost de la facerea lumii binecuvântat şi sfinţit.

ESTE POSIBIL, OARE, CA DUMNEZEU SĂ RETRAGĂ SÂMBETEI BINECUVÂNTAREA PE CARE I-A DAT-O DE LA ÎNCEPUT ? DAVID SE RUGA: „BINECUVÂNTĂ, DAR, CASA ROBULUI TĂU, CA SĂ RĂMÂNĂ VEŞNIC ÎNAINTEA TA, FIINDCĂ CEEA CE BINECUVÂNŢI TU, IAHWÉ, RĂMÂNE BINECUVÂNTAT ÎN VECI!”(1CR 17:27). ÎN CHRISTOS, CARE ESTE „MAI PRESUS DE TOATE, DUMNEZEU BINECUVÂNTAT ÎN VECI”, DINASTIA LUI DAVID S-A ÎNVEŞNICIT, ŞI FĂGĂDUINŢA LUI DUMNEZEU S-A ÎMPLINIT (ROM 9:5; 2COR 11:31). CREATORUL ESTE BINECUVÂNTAT ÎN VECI (ROM 1:25). ARE CINEVA DREPTUL DE A TRANSFORMA BINECUVÂNTAREA CREATORULUI ÎN BLESTEM, SAU A O TRANSFERA ASUPRA ALTOR LUCRURI ?

Este posibil, oare, ca sfinţenia dată de Dumnezeu zilei alese de El de la început, să înceteze cumva, sau să fie transferată asupra altei zile ? Oamenii sfinţi îşi pot pierde sfinţenia, prin necredinţă şi neascultare. Dar instituţiile spirituale ale lui Dumnezeu, odată declarate sfinte, nu pot fi considerate profane.

Este posibil, oare, ca ziua aleasă de Dumnezeu pentru a încorona săptămâna lucrărilor pe care El le-a declarat “nespus de frumoase şi bune” (Gn 1:31), să-şi înceteze valabilitatea?

Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dăruit omului, în Paradis, munca, sabatul şi căsnicia, să renunţe la vreuna din ele, înainte de sfârşitul lumii? Omul a inventat în schimb lenevia, hoţia, sclavagismul, impunerea celibatului, sexul liber, căsătoriile gay, iar în locul sabatului a pus mai multă muncă pentru unii, mai multe distracţii pentru alţii, sau a înlocuit Sâmbăta cu o zi despre care se zice că este sfântă, dar nimeni nu ştie exact cine a sfinţit-o, cu ce ocazie, în ce pasaj biblic s-a făcut transferul, şi în ce constă sfinţenia ei.

Este posibil, oare, ca Dumnezeu să anuleze sărbătoarea instituită de El înainte de Cădere, din cauza abrogării unor legi instituite mult mai târziu, cu privire la păcat?

Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dat oamenilor sabatul, pe vremea când nu exista nici un popor, să-l desfiinţeze odată cu sistemul legal al statului evreu?

Este posibil, oare, ca Christos, Dumnezeul Creator al lumii şi al sabatului (In 1:3; Col 1:16-17), venind în trup omenesc, să aleagă o altă zi de închinare, mai plăcută firii omeneşti, şi opusă zilei care Îi dezvăluie divinitatea?

Avea nevoie, Domnul Christos, de o comemorare săptămânală a învierii Lui, când creştinii deja practicau o comemorare anuală? Şi dacă are fi absolut necesară sărbătorirea săptămânală a învierii, este nevoie, oare, ca aceasta să submineze şi să înlocuiască sabatul Domnului?

Dacă oamenii au ales o altă zi săptămânală de repaus şi închinare, sub pretextul Învierii Domnului, de ce nu comemorăm săptămânal şi moartea Domnului, ba chiar şi naşterea Lui? Cu ce sunt mai puţin importante naşterea şi jertfirea Lui? De ce se aşează astfel minunea supremă a puterii Lui mai presus de minunile supreme ale iubirii Lui?

Prin sărbătoarea săptămânală, trebuie să comemorăm, oare, un eveniment (Creaţia, Mântuirea, etc.), sau îl sărbătorim pe Acela care este singurul Mântuitor, pentru că este Creatorul?

Nu cumva, prin înlocuirea sabatului lui Dumnezeu, cu sabatul Bisericii şi al Imperiului „preacreştin”, dăm pe faţă un spirit păgân, o teologie ocultă şi o îndrăzneală blasfematoare ?

Dacă prima carte a Bibliei ne învaţă de la început respectarea sabatului, ultima carte ne transmite acelaşi semnal:

11:19 În clipa aceea s-a deschis templul ceresc al lui Dumnezeu, şi s-a văzut chivotul legământului Lui în templul Lui. Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, cutremur şi mare grindină.

12:17 Atunci Balaurul s-a mâniat pe Femeie şi s-a dus să facă război cu cei care mai rămăseseră din sămânţa ei: păzitorii poruncilor lui Dumnezeu, care au mărturia lui Iisus.

14:7-12 „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, că a venit ceasul Judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui Care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

„Dacă se închină cineva Fiarei şi Chipului ei, şi primeşte semn pe frunte sau pe mână, va bea şi din vinul furiei lui Dumnezeu,

Aici se vede statornicia sfinţilor care păstrează poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Iisus!”

Fraţii aceia, numiţi pe nume în Evanghelie, erau doar fiii lui Iosif, după cele mai mari probabilităţi. Iosif era, cu siguranţă, mult mai în vârstă decât Maria, deoarece a dispărut din povestirea evanghelică de mult, înainte de botezul lui Iisus. Această tăcere cu privire la el nu se poate interpreta altfel, decât că murise deja. Fiii lui Iosif, în acest caz, erau dintr-o căsătorie anterioară, de care Iosif a fost dezlegat prin moartea soţiei. Era destul de obişnuit în antichitate ca femeile să moară la naştere.

Chivotul Domnului întregului pãmânt: Ios 3:11, 13; Ps 97:5; Mi 4:13; Zah 4:14; 6:5.

Florin Laiu
http://www.florinlaiu.com/ziua-domnului/62-dumnezeu-a-binecuvantat-si-sfinit-ziua.html

Imparatul (Fiul Omului) zice teologilor de dreapta: “Sa nu credeti ca Eu va voi acuza la Judecata: are cine sa va acuze: MOISE, in care v-ati pus speranta !” (Ioan 5:45). Apoi Imparatul se intoarce spre teologii de stanga:” Nu eu va voi invinui; are cine sa va invinuiasca: PAVEL pe care ziceti ca l-ati propovaduit !” (parafrază la Matei 25)

Unii vor fi pedepsiti cu mai putine lovituri, altii vor fi pedepsiti cu mai multe, fiindca au inteles mai bine voia Stapanului. Insa toti cei carora nu le-a placut sa fie judecati in faza premileniala, vor fi judecati in urmatoarea faza, odata cu lumea (1 Cor 6:2; Ap 20).

Judecata se face dupa Lege si dupa Evanghelie. Criteriul Evangheliei va fi mai dureros pentru cei care au respins Evanghelia sau au subordonat-o intereselor terestre (Ev 10:28-30; 2:2-4; 12:18.22-26): “Caci suntem in clipa cand JUDECATA sta sa inceapa de la Casa lui Dumnezeu. Si daca incepe cu noi, care va fi sfarsitul celor ce nu asculta de EVANGHELIA lui Dumnezeu? Si daca cel neprihanit scapa cu greu, ce se va face cel nelegiuit si pacatos? “1 Pt 4:17-18.

Pavel obisnuia sa ingrozeasca pe unii cu Evanghelia pe care o predica:”Dar, pe cand vorbea Pavel despre NEPRIHANIRE, despre înfranare si despre JUDEACTA VIITOARE, Felix, ingrozit, a zis: “De asta data, du-te; cand voi mai avea prilej, te voi chema“. FA 24:25.

Doctrina Judecatii trebuie predicata in acord cu Evanghelia harului si a indreptatirii, altfel se incurajeaza perfectionismul legalist care duce la disperare, la depresie sau la paranoia. Dar daca predicam evanghelia evanghelicilor, nu evanghelia evangheliilor, desfiintam conceptul de judecata universala (in care se include poporul lui Dumnezeu), slabim rolul normativ al Legii lui Dumnezeu si responsabilitatea obiectiva. Totul se subiectivizeaza, se relativizeaza si se psihologizeaza. Se vor bucura naivii pentru moment, sau cei care au fost ingroziti de perfectionismul legalist, dar cine va da socoteala de efecte, la urma de tot ? Pavel ?

Autor Florin Laiu,
Sursa: www.florinlaiu.com

În istoria mea preferată despre rugăciune participă Dug Kou, preotul din Washington, regiunea Columbia, ai cărei locuitori sînt  preocupați de politică și de rezolvarea problemelor de importanță statală. Dug a făcut cunoștință cu Bob, un agent de asigurări, un om departe de politică. Devenind creștin, Bob îl întreba pe Dug cu scopul să afle mai multe despre credința lui nouă.

Odată veni la Dug, emoționat de cele ce citise în Biblie, unde Isus afirmă că ”orice veți cere Tatălui în numele Meu, voi face.”

—           Chiar așa să fie? — întrebă Bob.

Dug începu să-i explice:

—           Desigur, acesta nu este un cec la purtător. Trebuie să înțelegi acest fragment în contextul învățăturii biblice referitoare la rugăciune. Dar, dacă vrei să-ți răspund la întrebare printr-un cuvînt – da, așa este. Isus răspunde la rugăciunile noastre.

—           Minunat! — spuse Bob. — Eu vreau să mă rog pentru ceva. Cred că o să mă rog pentru Africa.

—           Este o rugăciune prea generală. De ce nu te limitezi concret la o țară? — îl sfătui Dug.

—           Bine. Mă voi ruga pentru Kenia.

—           Cunoști pe cineva din Kenia? — întrebă Dug.

—           Nu.

—           Ai fost vre-odată în Kenia?

—           Nu.

Bob pur și simplu dorea să se roage pentru Kenia.

Atunci Dug îi propuse să încheie un acord neobișnuit: să se roage timp de șase luni pentru Kenia. Dacă în tot acest timp nu se va întîmpla nimic neobișnuit, Dug va trebui să-i plătească cinci sute de dolari. Dar dacă se va întîmpla ceva ieșit din comun, Bob îi va plăti lui Dug cinci sute de dolari. Dacă Bob nu se va ruga în fiecare zi, atunci acordul dintre ei își va pierde puterea. Era un plan de rugăciune destul de neobișnuit.  Dar pe de altă parte, Dug s-a prezentat a fi un om care are fantezie.

Bob a început să se roage, însă nu se întîmpla nimic. Odată primi o invitație la prînz în Washington. Cei adunați la prînz discutau care și cum cîștigă bani. Una dintre doamne povesti că ajută la administrarea unui orfelinat mare din Kenia.

În imaginația lui Bob imediat au apărut acei cinci sute de dolari, speranța se înaripă în sufletul său. Nu mai putea să tacă, de parcă se trezi din somn. Pînă în acel moment nu era prea vorbăreț.  Deodată începu s-o inunde cu întrebări pe interlocutoarea sa.

-              Este evident că sînteți foarte interesat de țara mea, — îi zise ea lui Bob, fiind uimită de asaltul său brusc. — Ați fost în Kenia?

—           Nu.

—           Cunoașteți pe cineva din Kenia?

—           Nu.

—           Atunci de ce sînteți atît de interesat de ea?

—           Cineva îmi va plăti cinci sute de dolari, dacă…

Ea îl înrebă pe Bob dacă ar dori să viziteze Kenia și să vadă cum funcționează orfelinatul unde activa ea. Bob dorea atît de mult, încît dacă ar fi fost voia sa, ar fi mers imediat.

Cînd Bob ajunse în Kenia, a fost cutremurat de sărăcia și de lipsa elementară de asistență medicală. Întorcîndu-se în Washington, el se adresă la diverse companii farmaceutice și le povesti despre sărăcia groaznică pe care o văzuse. Bob le aminti despre cantitatea mare de preparate medicale care nu se vînd și se aruncă anual. ”De ce să nu fie trimise în Kenia?” – întrebă el.

Unele companii au fost receptive la cererea lui Bob și orfelinatul a primit medicamente, a căror sumă  întrecea un milion de dolari.

Doamna cu care făcuse cunoștință la prînzul organizat în Washington, îl sună și-i spuse:

—           Bob, este extraordinar! Datorită scrisorilor tale am obținut un ajutor foarte mare. Dorim să te întorci în Kenia și să participi la o sărbătoare mare. Vei veni?

Astfel Bob veni din nou în Kenia. La această sărbătoare era prezent și președintele Keniei, deoarece acest orfelinat era cel mai mare din țară. El îi propuse o călătorie prin capitala Keniei, Nairobi. În timpul excursiei au trecut pe lîngă o pușcărie. Bob se interesă cine erau deținuții.

—           Sînt deținuți politici, — îi răspune.

—           Nu e bine, — spuse deodată Bob. — ar trebui să-i eliberați.

Excursia se termină și Bob se întoarse acasă în America. Peste un timp fu telefonat de la departamentul de Stat al Statelor Unite:

—           Sînteți Bob?

—           Da.

—           Ați fost de curînd în Kenia?

—           Da.

—Ați vorbit cu președintele referitor la deținuții politici?

-Da.

-Ce i-ați spus?

—           Am spus că ar trebui să-i elibereze.

Reprezentantul departamentului de Stat îi explică lui Bob că pe parcursul mai multor ani serviciile diplomatice au încercat să-i elibereze pe acei deținuți, dar fără rezultate. Procedurile obișnuite diplomatice și șmecheriile politice au fost fără succes. Acum deținuții politici sînt în libertate. Departamentul de Stat SUA a fost anunțat că aceasta s-a întîmpalt în mare măsură datorită lui… Bob. De aceea Guvernul își exprimă recunoștința.

Peste cîteva luni președintele Keniei îl sună pe Bob și-l anunță că planifică unele schimbări și alege cabinetul miniștrilor. Îl rugă pe Bob să vină în Kenia și să se roage timp de trei zile, cînd vor rezolva această problemă  destul de serioasă.

Astfel Bob, fără să aibă ceva cu politica, urcă în avion și se îndreptă spre Kenia, unde se rugă pentru conducerea Keniei și-l rugă pe Dumnezeu să-i dea înțelepciune în alegerea noilor membri ai guvernului. Toate acestea s-au întîmplat datorită unui om care a ieșit din barcă.

Voi pentru ce vă rugați? Dedicați acestei rugăciuni șase luni. Eu voi încheia un acord cu voi, la fel cum au făcut Dug și Bob. Dacă pe parcursul acestui timp nu se va întîmpla nimic deosebit, scrieți-mi. Nu vă promit cinci sute de dolari, dar vă achit prețul acestei cărți. Iar dacă se întîmplă ceva ieșit din comun, va trebui să-mi scrieți despre aceasta.

Mersul pe apă — nu este ceva supranatural, făcut cu puterile proprii. Singuri nu puteți face nimic deosebit. Mersul pe apă este dorința lui Dumnezeu să-Și manifeste puterea și harul prin intermediul vostru.

Dar mai întîi va trebui să vă ”udați picioarele”.

Fragment din cartea  “Dacă vrei să umbli pe apă, trebuie să cobori din barcă”,
John Ortberg

Foarte des toate aceste probleme devin atât de obişnuite încât rămân neobservate de însăși persoana în cauză, dar și de cei mai apropiați oameni pentru ea. Și, foarte des, doar o anumită  situație de criză descoperă, ridică vălul de pe ochi.  Persoana începe să vadă nu cum a devenit, ci cum era de fapt și înainte de aceasta.  Dar nu își dădea seama…

Însă mai există o cale — metoda contrastului. Atunci când esența a ceea ce suntem este descoperită nu de criză, ci de Persoana lui Isus. Viața Lui reprezintă  modelul suprem al cotidianului transformat. Comparându-ne viața noastră cu a Lui putem vedea cine suntem, unde ne găsim pe calea peregrinajului nostru spiritual și spre ce trebuie să tindem, pentru ce să ne rugăm…

În pasajul de mai jos se descoperă câteva aspecte ale vieții cotidiene a lui Isus: atitudinea Sa față de oameni, atitudinea Sa față de ispite și păcat, atitudinea Sa față de familie și muncă, atitudinea Sa față de Dumnezeu, atitudinea Sa față de influența asupra oamenilor și față de învățarea lor, atitudinea Sa față de factorii negativi ai vieții. Iată cum a trăit Isus:

“În copilărie, Isus a dat dovadă de o drăgălăşenie deosebită în purtare.

Mâinile Sale binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alţii. Manifesta o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura şi o credincioşie care niciodată nu sacrifica integritatea. Neclintit ca o stâncă în privinţa principiilor, viaţa Sa dădea pe faţă gingăşia amabilităţii neegoiste.

Isus a fost desăvârșit în toate: și în muncă, și în caracter…

El nu a fost niciodată atât de absorbit de grijile pământești încât să nu găsească timp sau dorință pentru a medita la lucrurile cerești sau veșnice.

Isus era izvorul harului vindecător pentru lume şi, în tot timpul acelor ani pe care i-a petrecut retras la Nazaret, viaţa Sa se revărsa în râuri de iubire şi de bunătate…

El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului, ca şi atunci când făcea minuni pentru mulţime…

Modestia și amabilitatea lui Isus  destrămau toate prejudecățile oamenilor. Fără să-și dea seama, ei și-au deschis inima pentru Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt le vorbea…

După ce a înțeles că este Fiul lui Dumnezeu, timp de optsprezece ani, recunoscând legăturile care îl legau de casa din Nazaret, El a îndeplinit datoria de fiu, frate, prieten și cetățean.

El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-Se în stare să-i iubească pe toţi. Atmosfera de nădejde şi curaj care-L înconjura Îl făcea o binecuvântare în orice casă.

Isus a suportat în tăcere toate acuzațiile și oprobriul…

Întâlnindu-Se cu oamenii, El nu-i întreba care le este religia, cărei Biserici aparțin. El Își manifesta puterea mântuitoare față de toți aceia care aveanu nevoie de ajutorul Său…

Cu toate acestea, Isus Se ferea de îngâmfare. El n-a căutat poziţii şi nu Şi-a atribuit titluri.

El nu a considerat pe nimeni nedemn de dragoste, străduindu-Se să ofere mijloacele mântuirii oricărui suflet.

Isus a fost vindecătorul trupului și sufletului. El reacționa la fiecare suferință pe care o întâlnea, aducând alinare fiecărui suferind. Cuvintele Lui acționau asemenea unui balsam vindecător. Nimeni nu putea spune că făcea minuni, însă oamenii nefericiți simțeau pe ei înșiși puterea vindecătoare a iubirii ce emana de la El… ” Ellen White

“Iată cum a trăit Isus:

Isus Se trezea și Se ridica din pat.
Isus Se spăla.
Isus lua micul dejun.
Mergea la atelier.
Deschidea atelierul.
Primea și îndeplinea comenzile.
Făcea curățenie în atelier și îl încuia.
Mergea acasă.
Hrănea și îngrijea animalele.
Se spăla.
Cina.
Discuta cu vecinii.
Mergea la culcare.
Dimineața următoare:
Isus Se trezea și Se ridica din pat.
Isus Se spăla.
Isus lua micul dejun.
Mergea la atelier.
Deschidea atelierul…
Și așa treizeci de ani la rând.
Treizeci.
De ani…

Cel mai mare Învățător al tuturor timpurilor, cum este considerat de creștini, Acela, în care se găsea începutul divin, Și-a trăit viața doar pentru viață.  Cât timp a fost irosit. Câte posibilități pierdute pentru a schimba lumea. Câtă înțelepciune a rămas nedescoperită.  Câte puteri au fost irosite în zadar. Câți oameni nu au fost vindecați.

Păcat…

De ce Isus nu S-a ocupat de treburile spirituale în primii treizeci de ani ai vieții Sale?

El S-a ocupat de ele.

Acestea au și fost lucrările spirituale – somnul, mâncarea, lucrul, discuțiile, spălatul.

Noi suntem cei care ne-am format concepții limitate cu privire la sacralitate.  Am izolat viața…  Deoarece treizeci de ani din viață Isus  S-a ocupat de lucrurile cotidiene, pentru creștini nimic nu trebuie să fie obişnuit. El a fost un om pământesc, printre pământeni. Timp de trei ani din slujirea Sa Isus a vorbit despre viață, și nu despre spiritualitate… Isus S-a comportat într-un mod de parcă harul ar fi un fenomen care nu apare paralel cu viața omenească, ci ca o parte integrantă a acesteia, identificând sacrul în toate lucrurile pământești”. (Selmanovici S., Totul despre Dumnezeu, p.88-90).

A. A. Lisicinîi,
doctor în teologie

„Ţintele vieţii mele:
1. să explorez Nilul;
2. să escaladez Everestul;
3. să scriu repede la maşină;
4. să cobor cu batiscaful în fundul oceanului;
5. să învăţ jujiţu;
6. să vizitez Polul Nord şi Polul Sud;
7. să sar cu paraşuta;
8. să învăţ spaniola şi araba; 9. să zbor cu balonul;
10. să cânt la pian Sonata lunii;
11. să fac ocolul pământului;
12.să călăresc un elefant şi un struţ…” …Şi tot aşa, până la sfârşit:
„…125. să citesc Biblia din scoarţă în scoarţă;
126. să mă însor şi să am copii;
127. să trăiesc ca să prind secolul XXI.”

După 5 ore, John Goddard avea ţintele vieţii sale pe hârtie. De-atunci, în fiecare dimineaţă, se oprea câteva minute în faţa hârtiei prinse pe perete. Ca să devină realitate, John începu să pună termene, mai întâi, pentru ţintele care-i stăteau la îndemână, apoi, pentru cele ascunse în viitor.

Şi lucrul uimitor: la 61 de ani, dintre cele 127 de ţinte, avea deja realizate 108! La un interviu TV, el spunea: „Ai nevoie de-un plan pentru orice lucru: fie că vrei să ridici o catedrală, fie o găinărie”…

Atunci, la 15 ani, John Goddard intra în maturitate. Trecerea de la copilărie la maturitate este marcată de apariţia scopului în viaţă. Copiii n-au ţinte. De aceea, n-au nici viitor. Ei consumă prezentul cu joaca. Dar prezentul în sine nu duce nicăieri. Ceea ce-i dă sens este tocmai viitorul care se naşte doar prin apariţia unui scop în viaţă.

Ţinta în viaţă este acea forţă ce transformă un băiat într-un om al destinului. La 12 ani, Steven Jobs, cel ce avea să devină fondatorul companiei „Apple Computer” (sau McIntosh), l-a sunat pe Bill Hewlett, patronul lui Hewlett-Packard, ca să-i ceară nişte… componente electronice… Pe când alţii se jucau de-a hoţii şi vardiştii, Steven avea deja o pasiune: computerul. El spune: „Cine ştie încotro merge, află şi cum să ajungă acolo!”

Ţintele sunt… „vise cu termen”. Când gândim, noi creăm. Orice vis puternic are şansele să devină realitate. Definirea ţintei este 50% din realizarea ei. Orice lucru care poate fi conceput şi crezut de mintea ta poate fi realizat! Peter Drucker, părintele managementului, spunea: „Cel mai bun mod de a controla viitorul este de a-l crea!”

Uraganul care doarme

Ţintele au ceva fantastic în ele: au o forţă care se descătuşează atunci când creierul are ţinte clare, specifice şi o direcţie în care-şi canalizează energia minţii. Ţintele activează o putere unică în minte, pe care psihologii au numit-o „sistemul de reţele ale subconştientului”. Să zicem că îţi doreşti… o combină stereo nouă. De îndată ce ţi s-a fixat ţinta, în subconştient se produce un proces straniu: oriunde mergi, vezi doar combine stereo; orice ziar ai răsfoi, zăreşti numai combine stereo. Din orice conversaţie, surprinzi doar informaţii despre ele… Ce se întâmplă? Reţeaua subconştientului o dată activată, te trezeşti fără să vrei în febra vânării de date care, până atunci, nici nu ştiai că există.
Această funcţie a creierului se cheamă „sistemul activator reticular” (SAR). Ori de câte ori apare vreun mesaj semnificativ pentru ţinta stabilită, mănunchiul de neuroni trimite prin tot creierul semnale de tipul „Trezeşte-te!”. Ce produce această vigilenţă? Sistemul-reţea a subconştientului. El acţionează ca o plasă imensă pe care o tragi după tine pe oriunde mergi şi care lasă să scape toate datele, cu excepţia celor legate de ţinta ta. Acest sistem declanşează forţa extraordinară ce transformă visele în realitate.

Un caz: în 1966, Lou Holtz şedea pe bordura trotuarului, şomer, fără bani şi fără viitor. Mai credea totuşi că avea resurse pentru ceva în viaţă. Visător, şi-a scos pixul, o foaie de hârtie şi a listat 107 ţinte. Chiar când scria, multe îi păreau imposibile, ba chiar ridicole, ca de exemplu: să fie invitat la micul dejun la Casa Albă, să apară în cel mai popular talk show pe canalul 1 de televiziune… Azi, peste 90% dintre ele au fost realizate.

El spune: „Nu fii spectator; nu lăsa viaţa să treacă pe lângă tine! Chiar dacă n-ai nici o idee de cum vei realiza scopul, trebuie să ţi-l pui totuşi. O dată ce ai ţinta, te trezeşti motivat. Şi atunci găseşti şi căile. Inima îţi spune ce eşti capabil să faci. Motivaţia te pune pe treabă. Iar atitudinea hotărăşte cât de bine o faci!”.

Scrisul cu efect magic

În 1953, o echipă de cercetători a realizat un sondaj printre absolvenţii universităţii Yale, una dintre cele mai renumite din lume. Absolvenţii au fost întrebaţi dacă şi-au stabilit ţintele lor de viaţă şi dacă le-au aşternut pe hârtie. Mai puţin de 3% aveau ţinte scrise.

După 20 de ani, aceeaşi echipă a cercetat realizările absolvenţilor din 1953. Şi ce să vezi? 83% câştigau un salariu mediu, cu totul sub nivelul lui Yale. 14% câştigau de 3 ori mai mult decât cei 83%. Iar ultimii 3 % câştigau de 10 ori mai mult decât ceilalţi 97% la un loc.

Explicaţia? Cei 83% erau cei care au plecat din facultate fără ţinte clare în viaţă; cei 14% îşi stabiliseră ţinte, dar nu şi le scriseseră; succesul aparţinea exact acelei categorii de 3% care, încă din facultate, şi-au fixat în scris ţintele!

Cercetarea a mai arătat că aceştia din urmă erau mai bine adaptaţi emoţional şi social. Aveau o viaţă de familie mult mai stabilă. Dovedeau o atitudine mai pozitivă, erau mai fericiţi şi mai echilibraţi.

În 1976, renumitul jurnalist Steve Chandler lua cuiva un interviu la întâmplare, în sălile de aşteptare din Hollywood. Respectivul se chema Arnie. Era un tip deformat de culturism, care vorbea cu un accent austriac neplăcut. La întrebarea: „Ce vrei să devii?”, Arnie a răspuns calm: „Am să devin starul nr.1 al Hollywood-ului”. Chandler s-a forţat să-şi ascundă zâmbetul. Primele încercări ale lui Arnie au fost eşec total. Şi totuşi, tipul n-avea de gând să renunţe: „Mă bazez pe aceeaşi metodă pe care am folosit-o la culturism. Mai întâi, îţi creezi o imagine a ceea ce vrei să devii; apoi, trăieşti ca şi când viziunea a devenit realitate”. Cuvintele sale sunau ridicol de simplu. Chandler şi-a amintit de vorbele lui abia când Arnie a devenit Arnold Schwarzenegger.

Puterile generaţiei Z dorm paralitice.

Inspiraţia a ridicat Speranţa în rândul celor trei forţe vitale ce croiesc destinul: „Credinţa, speranţa şi dragostea” (1 Corinteni 13,13). Speranţa? Nu e decât consecinţa unei ţinte! De o ţintă în viaţă depind şi viitorul, şi speranţa, şi fericirea ta. Lipsit de ţintă, te resemnezi, te piperniceşti şi încetezi să mai exişti.

Psihiatrii au descoperit că cei mai mulţi pacienţi se află într-o stare nefericită pentru că n-au găsit un scop în viaţă, în momentul în care îşi pun o ţintă – pentru un an sau cinci -, cei mai mulţi se vindecă rapid! Dacă îţi pui o ţintă ai creat un viitor!

Totul e s-o doreşti cu putere! Şi-atunci, „Domnul îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalm 37,4-5). Căci „El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El!” (Psalm 145.1

Tehnica stabilirii idealurilor

Simţi că parcă ai luat foc! Dorul după un sens în viaţă te mistuie. Te întrebi: „Cum să-mi găsesc ţinta? Ce trebuie să fac?”
Ţintele lui John Goddard, la drept vorbind, sunt ţinte puerile, ca ale unui puşti de „15 ani”. În viaţă, sunt lucruri mult mai importante decât să miroşi Polul Nord sau să te bălăceşti în Yang-Tze.

Atunci când îţi pui ţinte, decizi ce vrei să realizezi în viaţă. Stabilirea idealurilor îţi oferă ocazia să alegi unde vrei să ajungi. Ia-ţi o foaie de hârtie. Roagă-te singur în cămăruţă. Apoi, scrie-ţi obiectivele mari: ce vrei să realizezi în viaţa ta. Împarte acum aceste ţinte, care se întind pe zeci de ani, în câteva etape intermediare. Acum împarte-le în arcuri mai mici… Apoi, şi mai mici, şi tot aşa, până când ajungi să-ţi faci o listă de obiective pentru astăzi. Ţi-ai dobândit astfel o viziune pe termen lung, cât şi o motivaţie pe termen scurt. Ştii acum în ce domenii trebuie să dobândeşti cunoştinţe; ştii ce resurse ai, cum să ţi le organizezi şi cum să te eliberezi de „distracţii” (cuvântul vine de la „a distrage”, a te abate de la ţintă).

Ah, distracţiile… Când am intrat la Conservator, visam să devin cel mai bun violonist din lume. Din primul an, mi-am dat seama că, în calea realizării mele, stătea o distracţie îndrăgită şi irezistibilă, televizorul. Dar pentru că aveam o ţintă, am avut puterea să iau hotărârea cea mai dramatică: să nu mai privesc nici un minut la el. Eu dormeam chiar în camera cu televizorul! totuşi mi-am luat măsuri de rigoare: în timp ce ai mei şedeau pe pat, făcând un zid între mine şi TV, eu mă întorceam cu spatele şi, cu capul între perne, dormeam dus. Această biruinţă repetată mi-a dat putere să lupt şi încredere că voi atinge ţinta! Realizarea ţintelor mici, pe termen scurt, îţi dă convingerea că poţi atinge ţinte mai înalte şi mai grele.

Iată 8 reguli de succes în realizarea ţintei:
1.Scrie-ţi ţinta cea mare pe care ţi-ai pus-o. Cât timp n-o scrii, ţinta rămâne doar o dorinţă. Iar dorinţele sunt neputincioase. Expresia „aş dori să…” poartă cu sine o parte negativă nerostită: un „dar…”. Scrie ţinta şi pune-o la vedere, ca s-o priveşti cât mai des!

2.Stabileşte-ţi paşii pe care trebuie să-i parcurgi până la ţintă. Cu alte cuvinte, „rupe” obiectivele mari în ţinte mai mici, şi din nou, în ţinte şi mai mici… până când obţii obiective clare, concrete şi realizabile pentru termen scurt.

3.Pune termene-limită pentru fiecare ţintă mare sau mică. Stabileşte-ţi un orar pe ani, pe luni, pe zile… Când te disciplinezi să te mişti în cadrul unui orar stabilit, scapi de simţământul poverii şi al obligaţiei.

4.Scrie-ţi şi motivele pentru care ţi-ai pus ţinta aceasta. Poţi realiza orice, atâta timp cât găseşti suficiente motive de a o face. Cu trecerea timpului, adaugă noi şi noi motive, prin care ţinta devine tot mai atrăgătoare, mai valoroasă şi mai vrednică de atins.

5.Implică-i pe cât mai mulţi în planurile tale. Împărtăşeşte cât mai multor persoane ce ai tu de gând. În acest fel, creşte nivelul tău de dedicare pentru ţinta respectivă. Faptul că şi alţii ştiu ţintele tale aproape că te forţează să fii perseverent în atingerea lor.

6.Nu-ţi dispersa forţele către prea multe ţinte. Nu patina pe toate planurile deodată. Stabileşte-ţi trei sau cinci priorităţi pentru anul acesta. Una dintre trăsăturile-cheie de caracter pe care trebuie să le dezvolţi este să devii o persoană „ţinto-centrică”.

7.Identifică obstacolele în calea ţintei. Listează-le. Apoi, alcătuieşte pentru fiecare obstacol câte o strategie de depăşire a lui. Aşa se nasc ţintele pe termen scurt.

8.Ajustează-ţi din mers ţintele şi termenele, ori de câte ori constaţi că există alternative mai bune pentru realizarea ţintei finale. Nu te sfii să-ţi rescrii întregul plan mai cristalizat şi mai realist. Este normal ca dezvoltarea personalităţii tale să se reflecte în strategia ta de viaţă.

Stabilirea idealurilor este cea mai bună metodă de a-ţi clarifica priorităţile în viaţă, de a te rupe de tot ce te distrage, de a te motiva pentru izbândă şi de a-ţi consolida încrederea în Dumnezeu şi în tine, robul Lui.

Ah, obstacolele!

Toţi ştim să visăm. Doar că unii sunt favorizaţi de soartă, în timp ce majoritatea sunt dezavantajaţi prin naştere, educaţie, lipsuri materiale… Aşa crezi. Este însă surprinzător că biografiile celor care au schimbat lumea ne descoperă oameni cu posibilităţi de rând, ba chiar sub media contemporanilor. Ceea ce i-a transformat au fost tocmai ţintele în care au crezut şi în care au investit totul! Un autor spunea: „Toţi oamenii sunt creaţi egali, dar ambiţia de a realiza o ţintă sau lipsa ei îi desparte curând: de-o parte, biruitorii – cei care şi-au stabilit nişte ţinte clare. De cealaltă parte, învinşii – consumatorii, fără ţinte şi ineficienţi în toate.”

Cei mai mulţi dintre oamenii mari ai lumii au pornit cu handicapuri pe un drum cu obstacole de netrecut. George Washington era un general fără armată şi boicotat de parlament; sărăcia, lipsa de educaţie şi nenorocirile nu i-au obstrucţionat lui Abraham Lincoln visul; paralizia infantilă nu l-a împiedicat pe Franklin D. Roosevelt să devină preşedintele SUA, nici pe Iţhak Perlmann să devină violonist celebru; originea nenorocită şi surzenia nu l-au oprit pe Beethoven să compună, aşa cum nici mizeria unei familii cu 18 copii,pe Enrico Caruso să devină tenorul lumii; incapacitatea mentală din timpul şcolii nu l-a doborât pe Albert Einstein. Dimpotrivă, dificultăţile au stimulat saltul înainte. E ca şi cu broasca ţestoasă: înaintează doar dacă îşi împinge gâtul înainte.

Cunosc istoria a doi copii defavorizaţi (negri şi handicapaţi), cu soartă asemănătoare: Glenn Cunningham şi Wilma Rudolph. În pruncie, ambii au fost loviţi de cele mai crunte nenorociri: Glenn a suferit arsuri extreme care l-au infirmizat pe viaţă, iar Wilma a fost atinsă de paralizie.

Urma să devină cerşetori. Dar ambiţia de a redeveni oameni normali a declanşat în ei forţe extraordinare. Mai întâi, târându-se, apoi mergând în 4 labe, apoi în cârje sau ţinându-se de gard, ambii reuşesc să umble scâlciat, apoi să alerge caraghios. Şi, incredibil, Glenn şi Wilma devin doi dintre cei mai formidabili atleţi: în 1934, Glenn Cunningham bate recordul mondial la alergare la 1 milă; iar, în 1960, Wilma Rudolph devine prima atletă din lume care câştigă 3 medalii olimpice consecutiv: 100 m, 200m şi ştafeta 4×100m alergare. E incredibil! Dar este adevărat şi posibil pentru oricine!

Naturalistul Michael Grinard a publicat o ştire care a intrat în Guiness Book: în fundul unui puţ de mină, el a descoperit o plantă care a încolţit şi care, în strădania ei de a ajunge sus la lumină a crescut 40 de metri înălţime, cu toate că specia ei nu poate depăşi 15 cm. E incredibil, dar e adevărat. Şi e posibil şi pentru tine!

Ţinte – Da! Dar de care?

„Să fii cap de afiş!” „Să conduci cea mai bogată firmă din lume!” „Să înconjuri pământul de 10 ori!” „Să fii cel mai puternic bărbat!” „Să fii cea mai admirată fată!” Ţinte fascinante, nu?

Cu puţin timp înainte de a muri, pe când juca cu prietenii o partidă de „Ce-ai face dacă…”, umoristul şi dramaturgul George Bernard Shaw a fost pus să răspundă la întrebarea: „A cui viaţă ţi-ai dori s-o trăieşti, dacă ţi s-ar mai da ocazia?”. Trist, el a zis: „Aş alege să fiu omul care ar fi putut fi George Bernard Shaw, dar care n-a fost niciodată…” Ce fel de om?

Toată viaţa lui, marele Albert Einstein a cultivat o admiraţie fără hotar pentru modelele sale, Newton şi Maxwell. Portretele lor atârnau de-o parte şi de alta a biroului său. Către sfârşitul vieţii, Einstein le-a înlocuit cu alte două portrete: Gandhi şi Albert Schweitzer. „De ce, maestre?” l-a întrebat cineva. Şi bătrânul a replicat încet: „A venit vremea să înlocuiesc faţa succesului cu imaginea slujirii!”

Ţinte – sunt multe de jur împrejur. Dar în ziua socotelilor, vor rămâne doar acelea care se aliniază unei singure direcţii: Hristos!
Marele Goethe spunea că ar trebui să ne străduim pentru binele cel mai înalt. Isus Hristos, în schimb, ne îndeamnă să ne străduim pentru cea mai umilă slujire. Aceia care I-au călcat pe urme, au găsit împlinirea supremă.

„Un lucru ştiu” – spunea doctorul Albert Schweitzer – „că singurii dintre noi care ajung cu adevărat fericiţi sunt cei care au căutat şi au găsit cum să slujească!”. Era prin anii ’50, în Viena. Elita oraşului se strânsese să-l asculte pe Albert Schweitzer vorbind despre leproşii săi din Lambarene. În sală era şi o epavă la jumătatea vieţii, celebra Marion Mill. Pacientă a spitalului de nebuni, fosta actriţă şi soţia vestitului Otto Preminger şi-a ruinat viaţa cu petrecerile, alcoolul şi drogurile. Mişcată de cele auzite, Marion l-a implorat pe doctor s-o lase să meargă cu el la leproşi… Spre mirarea tuturor, Schweitzer o acceptă. Curând, cea născută în mătase a învăţat să spele puroiul, să lege răni fioroase, să-i slujească pe ultimii oameni. Acolo, lângă leproşi, Marion s-a vindecat pe deplin şi a trăit încă mult în Africa, unde a scris cartea: „Tot ce-am vrut eu e Totul!”

Revista Time îi citează un pasaj: „Există doar două feluri de oameni: cei ce-ajută şi cei ce n-ajută. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să devin o slujitoare. Şi, ajutându-i pe alţii, am găsit Totul!”.

Slujirea – ţinta neştiută de lume, cea care poate umple viaţa de fericire! Singura ce rămâne! Intre masaii evanghelizaţi din Kenia, trăieşte Kimiti Ole Rerente. N-a fost niciodată la şcoală, dar ştie pe de rost cam jumătate din Scriptură. Omul predică prin sate, îi învaţă pe copii adevărul şi a câştigat pe mulţi pentru Hristos. Misionarii îl caută ca traducător şi sfetnic. Kimiti trăieşte numai ca să slujească. Dar am scăpat un amănunt: omul e orb!

…Oricât ar fi de fascinant, nici o ţintă nu poate motiva ca slujirea! Nici una nu face dintr-un handicapat o dinamită! Aş dori, dragul meu, acum când te aşezi înaintea foii albe, să-L fixezi bine pe Isus cel Unic! Vrei să fii fericit şi să realizezi lucruri mari? E bine! Atunci, nu uita:
„Cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde. Dar cine-şi va pierde viaţa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va câştiga!”

http://cercetatiscripturile.intercer.net/article.php?id=7515

— Nu, multstimate, zicea el, preţul, pe care mi-l propuneţi pentru un tablou atît de mare care să stea în altar, este prea mic. Tabloul prezintă multe personaje care necesită cercetare amănunţită. Răstignirea nu este o temă uşoară, mai ales că pe această temă au fost făcute atît de multe opere, iar ca să mai pictez şi eu una care s-ar deosebi de toate celelalte, deşi îmi doresc foarte mult, este destul de greu.

— Eu nu vă subestimez cu preţul pe care îl acord, a spus preotul. Pictura va fi cadou pentru unul dintre enoriaşii pocăiţi.

Peste o lună veţi putea vedea macheta. S-au despărţit, rămînînd plăcuţi unul celuilalt. În decursul următoarelor săptămîni Stenborg mergea periodic în cartierul evreiesc pentru a găsi personaje potrivite pentru pictura sa. Cîteodată preotul intra în atelierul său pentru a urmări cum decurgea lucrarea şi era destul de satisfăcut de modul în care se desfăşurau lucrurile. El cerea insistent un singur lucru: Crucea Mîntuitorului să fie în centrul atenţiei. Plasarea celorlalte personaje a fost lăsată la alegerea pictorului. În acel timp a început primavera. Au apărut primele flori. Pictorul era ademenit spre natură, pădure…

Odată a plecat să cutreiere împrejurimile, luînd cu el şi albumul său. La marginea pădurii el a văzut o tînără ţigancă, care era ocupată cu împletirea unui coşuleţ. Pictorul a rămas în loc, admirînd-o fără să îşi dea seama. Fata era extraordinar de frumoasă. Părul negru ca smoala cu o nuanţă albastră, ca nişte valuri, cădea pe umerii ei. Purta o rochie veche, roşie, pe locuri arsă de soare. Dar ceea ce a atras cel mai mult atenţia, erau ochii ei mari, negri, liniştiţi. Cînd i-a ridicat la străinul care o urmărea, se putea citi în ei şi frică, şi un zîmbet şi viclenie.

“Ce pictură minunată ar putea completa ea, s-a gîndit Stenborg. Dar cine va cumpăra portretul unei ţigănci?” Ţiganii erau dispreţuiţi în Dussendorf. Observînd că este urmărită, ţiganca a ridicat mîinile deasupra capului şi, uitînd că era ocupată, a început să se învîrtească dansînd înaintea lui, strălucind cu albeaţa dinţilor săi şi licărirea ochilor negri.

— Opreşte-te! Opreşte-te în această poză! — a strigat Stenborg şi a început repede să o picteze. Cu o repezeală bolnavă el încerca să picteze o schiţă, dar îi era greu să păstreze în memorie acel moment ales. Respiraţia ei şi mîinile plecate fără puteri, atunci cînd el terminase să picteze, îl făceau să-şi spună: “Ea nu este doar o femeie frumoasă, dar şi un model excelent! Voi picta numaidecît tabloul Dansatoarea spaniolă, folosind-o pe ea ca model”.

Pepita (aşa se numea ţiganca) a început periodic să îi pozeze. Cînd a venit în atelierul pictorului pentru prima dată, ea a rămas uimită. Atăt de straniu îi părea tot ce  vedea. Privirea ei rămînea aţintită asupra picturilor apoi asupra vaselor din lut şi, în final, la sculpturile extraordinare. Dar o atenţie deosebită i-a acordat ea picturii pentru altar, în centrul căreia era pironit pe cruce Hristos.

— Cine este acesta? – a întrebat ea.

— Hristos! – a răspuns Stenborg plin de indiferenţă.

— Dar ce fac ei cu El? – a continuat tînăra.

— Îl pironesc pe cruce! – a răspuns rece pictorul. Întoarce-te puţin spre stînga, uite aşa.

Nu îi plăcea să vorbească în timpul lucrului, dar fata a întrebat din nou:

—Dar pentru ce Îl pironesc pe cruce? Era chiar atît de rău?

— Nu, El era foarte bun.

Aceasta a fost tot ce a putut afla de la pictorul nevorbăreţ. Pepita tot încerca să găsească o cauză pentru purtarea atît de crudă a oamenilor şi, în sfîrşit, s-a hotărît să mai întrebe ceva:

— Dacă El era bun, atunci de ce se poartă aşa cu El? Ce sa întîmplat cu El după aceasta? L-au lăsat să plece?

— Ascultă, a zis Stenborg nerăbdător, îţi voi povesti toată istoria dar nu să nu mai vii la mine cu întrebări. Şi el i-a povestit istoria răstignirii lui Hristos, nouă pentru Pepita, dar atît de veche pentru el, încît nu îl mai afecta deloc. Foarte indiferent el i-a descris agonia morţii lui Hristos. Dar cuvintele lui cădeau în inima ei ca nişte cărbuni prinşi. Ochii ei mari şi negri se umpleau cu lacrimi pe care cu greu le putea reţine…

Tabloul pentru altar şi cel al Dansatoarei spaniole au fost terminate odată, şi Pepita a vizitat atelierul pictorului pentru ultima dată. A privit fugitiv şi cu indiferenţă pictura sa, dar se uita ţintă la pictura răstignirii lui Hristos, sorbind din ea sensul ei profund.

— Uite banii tăi şi mai ia o monedă în plus, s-a adresat către ea pictorul. Eşti fericită! Dansatoarea spaniolă este deja vîndută. Cîndva te voi chema din nou.

— Vă mulţumesc domnule! — a zis abia auzinduse Pepita. Faţa ei era încă destul de tristă.

– Cred că Îl iubiţi mult, nu-i aşa—a spus ea arătînd către răstignire. El a făcut toate acestea pentru Dvs! Pictorul se simţea stînjenit. Tînăra în rochia sa veche şi uzată a plecat din atelier, dar cuvintele ei au sunat încă mult timp în mintea lui. Încerca să le uite dar nu putea. Cuvintele păreau să plutească în aer. A încercat să ducă tabloul la locul destinat, cît mai repede. Dar oriunde se afla îl urmăreau cuvintele: “El a făcut toate acestea pentru Dvs”.

Gîndul acesta a devenit insuportabil şi, pentru a se linişti, Stenborg a mers la spovedanie, la preot. Pre­otul i-a iertat păcatele şi l-a asigurat că este mai bine. Pictorul a mai lăsat din preţul tabloului şi urmatoarele cîteva săptămîni s-a simţit mai liniştit. Dar cuvintele: “Cred că Îl iubiţi mult” i se năşteau din nou în gînduri şi nu mai avea pace.

Stenborg a devenit mai atent la lumea ce îl încon­jura. A început să observe lucruri pe care mai înainte nu le băga în seamă. Aşa a văzut el pe geamul casei sale cum, la o casă veche din acel orăşel, s-a adunat un grup de oameni, care păreau a se bucura pentru ceva. Apoi, din partea opusă, s-a alăturat un alt grup, şi toţi au dispărut intrînd în aceeaşi casă. A întrebat un trecător, de ce merg oameni în acea direcţie, dar fără să primească un răspuns satisfăcător, şi-a conti­nuat treburile.

Curiozitatea totuşi a învins şi peste cîteva zile a aflat că în acea casă trăieşte un reformator, unul dintre acei oameni care găsesc răspuns la orice în Cu­vîntul lui Dumnezeu. A cunoaşte astfel de oameni era periculos. Dar pictorul trebuia să îşi regăsească pacea cîndva pierdută, şi a dorit să afle dacă ei nu posedă vreun secret. Stenborg i-a vizitat fără nicio reţinere. În curînd toate dubiile lui au dispărut. Reformatorul vorbea despre lucrurile spirituale atît de convingător, de parcă el a mers pe acel pămînt, ţinîndu-l de mînă pe Hristos. La despărţire i-a dat lui Stenborg Noul Tes­tament. În inima pictorului s-a aprins o nouă flacără de dragoste. “Cum să le povestesc oamenilor despre această dragoste minunată, care le poate lumina vieţile, precum s-a întîmplat cu mine? Eu nu sunt un orator bun, chiar nici nu sunt vorbăreţ”, se dispreţuia pictorul.

Meditînd astfel el conducea cu un cărbune pe pînză şi, fără să vrea, a desenat schiţa unui cap cu o cunună pe el. Deodată i-a venit un gînd: “Doar eu pot să desenez! Pensula mea va spune tot ceea ce gura mea nu poate”. A căzut pe genunchi într-o rugăciune lungă şi fierbinte, cerînd de la Dumnezeu inspiraţie pentru a putea crea o operă care ar propovădui fără cuvinte. Cu o nouă energie pictorul s-a apucat de lucru. Focul geniului a strălucit în vopselele sale, iar flacăra inspiraţiei i-a cuprins sufletul.

Noua pictura a lui Hristos răstignit a fost finisată. Era ceva într-adevăr măreţ. Stenborg nu a vîndut-o ci a dat-o cadou oraşului iar locuitorii acestuia ve­neau permanent să vadă noua operă de artă, a cărei veste s-a răspîndit în tot oraşul şi în afara lui. Glasu­rile oamenilor încetau să se mai audă, inimile lor se topeau atunci cînd ei, ţinîndu-şi respiraţia, stînd în faţa acestei picturi extraordinare,priveau capodopera unui geniu inspirat de Dumnezeu. Plecînd acasă, luau cu ei o părticică din această dragoste, care rămînea în inima lor, dragoste care părea a se revărsa din acest tablou. Ei repetau cuvintele scrise chiar în josul tabloului: “TOATE ACESTEA EU LE-AM FĂCUT PENTRU TINE. CE AI FĂCUT TU PENTRU MINE?”

Stenborg venea cîteodată la acea galerie. Stînd undeva în depărtare, urmărea vizitatorii şi se ruga pentru ei, pentru ca Dumnezeu să binecuvînteze predica lui mută şi s-o ajute să vorbească inimilor celor care stăteau în faţa ei. Odată, cînd toţi vizitatorii părăsiseră galeria, Stenborg a observat în faţa picturii o tînără îmbrăcată sărac, care plîngea amar.

— De ce plîngi? – a întrebat-o el, apropiindu-se de ea. Femeia s-a întors spre el. Era Pepita.

— O, domnule, a spus ea printre lacrimi, dacă El m-ar iubi şi pe mine! Dar această dragoste este doar pentru voi, nu pentru mine, o ţigancă! Şi din nou a început să plîngă.

— Pepita, dragă Pepita, a fost şi pentru tine!— a exclamat pictorul.

Pînă noaptea tîrziu ei au stat lîngă zidurile acelei clădiri şi Stenborg i-a povestit toate detaliile mîntuirii acordate de Hristos. El nu se mai supăra de întrebă­rile ei, pentru că aceasta era deja tema lui preferată. El ia povestit despre dragostea lui Dumnezeu, despre moartea lui salvatoare şi învierea lui glorioasă. Tînăra asculta cu mare atenţie şi primea în sufle­tul său fiecare cuvînt rostit…

Au trecut anii. Pictorul şi tînăra ţigancă părăsiseră această lume de ceva timp…

Odată un tînăr de viţă aleasă a trecut prin Dus­sendorf, în călătoria sa spre Paris. Pînă cînd caii lui se odihneau, s-a hotărît să intre în galeria de picturi. Şi brusc, el a rămas cu privirea pironită la acel tablou al lui Stenborg, fără nicio putere de a şi-o lua. Dragostea lui Dumnezeu, cu puterea sa extraordinară, a cucerit şi inima lui. Orele treceau, ziua era pe terminate, dar tînărul încă stătea lîngă tablou. Paznicul galeriei s-a apropiat de tînăr, s-a atins de umărul său şi l-a anunţat că galeria se închide, şi s-a închis. Dar pentru sufletul tînăr acesta a fost începutul vieţii veşnice, primele ei raze. Acest tînăr se numea Ţinţendorf. Petrecînd noaptea într-un hotel, s-a aşezat în faţa hărţii sale. Nu mai dorea să plece spre Paris şi s-a grăbit mai repede spre casă. Din acea clipă întreaga sa viaţă, bogăţia şi slava, le-a aşezat la picioarele celui care a zis inimii lui: “TOATE ACESTEA EU LE-AM FĂ­CUT PENTRU TINE. CE AI FĂCUT TU PENTRU MINE?”

Ţinţendorf este întemeietorul misiunii morave, a răspuns la această chemare, a dedicat întreaga sa viaţă lui Dumnezeu şi a încununat slujirea sa cu o moarte demnă.

Tabloul lui Stenborg nu mai înfrumuseţează peretele galeriei de artă din Dussendorf după incendiul care a avut loc acolo. Sfîrşitul lui a fost în foc, dar el a făcut o mare lucrare în predicarea Evangheliei, vorbindu-le oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu şi jertfa lui Isus Hristos.

pentru cei care consideră din start că a a pune sub semnul întrebării Crăciunul e un indiciu de înclinație ateistă sau conspiraționistă; analiză onestă, necesară și creștinească, pentru cei interesați de eliminarea contrafacerilor și eliberarea de prejudecăți.

Mituri de(spre) Crăciun

- Iisus Christos s-a născut pe 25 decembrie.

- Nu contează că la originea Crăciunului stă o sărbătoare păgână, din moment ce aceasta a fost „botezată” de Biserică și adoptată de creștini.

- Creștinii au sărbătorit dintotdeauna Crăciunul.

- Crăciunul e doar o sărbătoare seculară care nu are nimic de-a face cu nașterea lui Christos.

- De Crăciun, ești mai bun.

Ziua de 25 decembrie a schimbat istorii, a născut emoții, a transformat vieți. Odată cu nașterea lui Isaac Newton (25 dec. 1642), lumea avea să gândească altfel. Odată cu moartea lui Charlie Chaplin (25 dec. 1977), lumea avea să râdă mai puțin. Prin execuția soților Ceaușescu, de Crăciun, în 1989, românii scăpau de coșmarul dictaturii. În 1991, Mihail Gorbaciov alegea aceeași zi a Crăciunului pentru ruperea cortinei de fier, prin demisia sa din funcția de președinte al URSS. Peste ani, evenimentele rămân simple date calendaristice, sărăcite de emoție pentru generațiile care nu le-au trăit.

Nașterea lui Iisus, cu plus și minus

Evenimentul nașterii lui Iisus rămâne și după două mii de ani generator de emoție, nu doar un reper istoric al erei. Cum altfel s-ar justifica faptul că de Crăciun oamenii planifică, și mulți reușesc, să fie mai buni cu aproapele lor. Nicio campanie ONU sau UNICEF nu alimentează atâta motivație și emanație de iubire ca timpul asociat cu nașterea Fiului lui Dumnezeu. Altruismul de decembrie își poate trage sevele din surse multiple, dar filonul creștin e de departe dominanta. Păgâni, atei, secularizați, oamenii știu și simt că ceva bun se întâmplă dinspre creștini cu ocazia Crăciunului. Influența e pur și simplu irezistibilă și molipsitoare.

În același timp, Crăciunul e ocazia în care Însuși Christos e foarte ușor pierdut din vedere. De la an la an, pare că personajul principal se vede tot mai puțin în tabloul general și e dat la schimb pe o beteală, un brad, un covrig sau pe un Moș Crăciun lapon cu asistente relativ sumar înfășate. Pentru unii, e o imixtiune periculoasă a tradițiilor nebiblice în creștinismul Scripturii. Pentru alții, e o mânjitură vulgară, dublată de consumerism, care face ca Iisus Christos să fie cumpărat și apoi sărbătorit, paradoxal, fără El. Crăciunul este, din această perspectivă, o sărbătoare creștină (cu accent pe sărbătoare, nu pe creștină).

Aglomerat de mituri, distorsionat de traducerea lui în și din diferite culturi, exploatat la preț de sărbătoare seculară, Crăciunul – ca sărbătoare a nașterii lui Iisus – merită evaluat biblic.

„Astăzi (25 decembrie) s-a născut Christos…”

În nicio pagină a Bibliei nu e notată data calendaristică sau ziua din săptămână a nașterii lui Iisus. Învierea Sa a avut loc duminica, moartea – Sa vinerea, cina cea de taină – joi seara. Dar ziua nașterii ne e necunoscută. Enciclopedia Catolică1 recunoaște: „cu privire la data nașterii lui Christos, Evangheliile nu ne oferă niciun indiciu.”

Marile biserici creștine sărbătoresc unitar nașterea lui Iisus pe 25 decembrie, chiar dacă în calendarul catolic și în cel ortodox sunt în date diferite Paștele, Rusaliile sau posturile. De ce Paștele e sărbătorit duminica, indiferent de ziua calendaristică, în timp ce Crăciunul are dată fixă, indiferent de ziua din săptămână? Greu de crezut că s-ar ști data nașterii, dar nu și data morții lui Iisus. Greu de demonstrat că în privința nașterii Sale e importantă data calendaristică, iar pentru înviere ar conta doar ziua din săptămână. Suntem atât de obișnuiți cu formula aceasta (Paștele – duminica și Crăciunul – pe 25), încât nu ne mai punem problema incoerenței metodei de calcul pentru cele două zile.

Evident, trebuie căutată o altă rațiune pentru datarea nașterii lui Iisus, în afara Scripturii.

S-a născut totuși cineva pe 25 decembrie?

Istoricul Earle E. Cairns a explicat contextul religios al lumii antice la apariția creștinismului. „Mitraismul, importat din Persia, se bucura de o deosebită popularitate printre soldații Imperiului Roman. Această religie avea o festivitate în decembrie, când adepții ei se închinau în sanctuare unui salvator născut miraculos – zeului Mitra.”2 Pentru păgâni, solstițiul de iarnă reprezenta punctul de minim în evoluția anuală a astrului central. Dar, mai mult decât o simplă observație astronomică, scrie Alexander Hislop în cartea The Two Babylons, ziua de 25 decembrie, „care la Roma era păzită ca ziua în care zeul victorios reapărea pe pământ, era aniversarea Natalis invicti solis, «nașterea Soarelui invincibil».”3 Mircea Eliade confirmă faptul că împăratul roman Aurelian (270-275) a introdus cu succes cultul lui Sol Invictus. Una dintre măsurile luate a fost aceea că „s-a fixat data aniversară a lui Deus Sol Invictus la 25 decembrie, «ziua nașterii» tuturor zeităților solare orientale.”4

În acest context mitologic putem presupune că, de fapt, nu s-a născut nimeni pe 25 decembrie.

Cum a ajuns Iisus să fie sărbătorit de ziua unui zeu păgân?

Creștinismul a început ca o sectă iudaică, fiind apoi persecutată de romani. După câteva secole, în care a dovedit că e o forță invincibilă, creștinismul a fost adoptat ca religie de stat de împăratul Constantin cel Mare. Ținta sa a devenit stârpirea păgânismului din imperiu. Istoricul Edward Gibbon notează că „slujitorii Bisericii Catolice au imitat modelul profan pe care căutau să-l distrugă. Cei mai respectabili episcopi au crezut că țăranii ignoranți vor renunța cu bucurie la superstițiile păgânismului dacă vor găsi echivalențe, compensări, în sânul creștinismului.”5

Mircea Eliade remarcă tendința manifestă a Bisericii din primele secole de „asimilare și revalorizare a simbolismelor și scenariilor mitologice de origine biblică, orientală sau păgână.”6 A urmat asocierea, echivalarea, suprapunerea. Un exemplu plastic e oferit de Sf. Ciprian Cartaginezul: „Oh, ce minunat a lucrat Providența, că în ziua în care Soarele s-a născut… Christos și El se naște.”

Au fost însă și părinți ai Bisericii care au înfierat imixtiunea. Tertulian a spus răspicat că Soarele nu e Dumnezeul creștinilor, iar Augustin a denunțat ca eretică identificarea lui Christos cu Soarele. Totuși, Sf. Ioan Gură de Aur confirmă paradigma sugerată de Eliade: „Dar și Domnul nostru s-a născut în luna decembrie… Ei o numesc «Nașterea celui Invincibil». Cine e invincibil dacă nu Domnul nostru? Sau, dacă ei spun că e nașterea Soarelui, El e Soarele Neprihănirii.”

„Opinia generală a liturgiștilor și istoricilor apuseni e că ziua de nașterea a zeului Mitra ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului”7 – scrie pr. prof. Ene Braniște pe un important site ortodox. Enciclopedia Catolică concluzionează și ea astfel: „Cunoscuta sărbătoare solară Natalis Invicti, celebrată pe 25 decembrie, e responsabilă pentru datarea noastră din decembrie.”

1 Enciclopedia Catolică, articolul „Christmas”, www.newadvent.org

2 Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1997, p. 31

3 Disponibil online la http://philologos.org/__eb-ttb/sect31.htm.

4 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Universitas, Chișinău, 1992, vol. II, p. 356, 387

5 Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, disponibilă online lawww.ccel.org/ccel/gibbon/decline/files/volume1/chap28.htm

6 Mircea Eliade, op. cit., p. 396

7 „Crăciunul – Nașterea Domnului”, www.crestinortodox.ro

http://www.semneletimpului.ro/revista/Spargatorii-de-mituri–Craciunul-4765.html

Naşterea Domnului Iisus Christos este unul dintre evenimentele marcante ale istoriei omenirii. Celebrată de Crăciun, de unii cu emoţie, de alţii cu indiferenţă, de cele mai multe ori sărbătoarea pierde din vedere Personajul principal. Semnificaţiile religioase rămân în umbră, în timp ce dimensiunile comerciale sunt urmărite cu orice preţ.

Un sondaj realizat în România, în decembrie 2008, pe un eşantion de 400 de respondenţi din mediul urban, evidenţia faptul că prea puţini oameni asociază direct Crăciunul cu naşterea Fiului lui Dumnezeu. La întrebarea: „Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vă gândiţi la Crăciun?”, 24% dintre respondenţi au menţionat bradul sau mirosul de brad, 15,6% au amintit familia sau armonia din familie, în timp ce un procent nesemnificativ, de numai 2%, s-au referit la naşterea Domnului Iisus Christos. S-a constatat totuşi că, în momentul în care aspectul religios al sărbătorii a fost indus printr-o întrebare secundară, 76,1% dintre respondenţi şi-au amintit de semnificaţia religioasă a Crăciunului.

Crăciunul rămâne o sărbătoare importantă pentru români, însă concluzia sondajului[1] a fost că românii nu mai consideră această sărbătoare drept una religioasă.

De ce 25 decembrie?

Crăciunul este celebrat anual în data de 25 decembrie. Este acceptat însă faptul că nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Iisus. Evangheliştii Noului Testament au relatat despre naşterea Mântuitorului fără a menţiona o dată anume, iar Biserica primului secol creştin nu a sărbătorit naşterea Domnului. Începând cu secolul al II-lea d.Ch., scriitorii creştini au vorbit despre data probabilă a naşterii lui Iisus, fără a o considera sărbătoare. Părerile au fost însă împărţite, unii optând pentru data de 20 mai, alţii pentru 29 martie (prin corelaţie cu Paştele iudeilor) sau 29 septembrie (prin asociere cu vechea Sărbătoare a Corturilor). La începutul secolului al II-lea d.Ch., episcopul Telesphorus, conducător al Bisericii din Apus, ar fi susţinut că serviciul bisericesc pentru celebrarea naşterii lui Iisus ar trebui să aibă loc în luna decembrie. Nu există însă dovezi convingătoare în această privinţă[2] . În primele trei secole ale istoriei bisericii, creştinii au celebrat naşterea Mântuitorului în diverse zile ale anului.
Împăratul roman Aurelian (214-275 d.Ch.) proclama, în 274, data de 25 decembrie drept „Dies Natalis Solis Invicti” (ziua de naştere a Soarelui neînvins). Festivalul era dedicat soarelui invincibil,fiind promovat în tot imperiul[3] . Apoi, în anul 320 d.Ch., Papa Iulius, episcop al Romei (337-352), a făcut primul pas spre oficializarea sărbătoririi naşterii Domnului în data de 25 decembrie. Odată cu creştinarea împăratului Constantin şi proclamarea creştinismului ca religie oficială, a început un proces de asimilare a vechilor credinţe păgâne, multe sărbători fiind absorbite în creştinism. Sărbătorile de iarnă, care se întind pe două săptămâni (24 decembrie-6 ianuarie), s-au suprapus cu sărbătorile antice prin care era onorată întoarcerea Soarelui la solstiţiul de iarnă, Saturnaliile romane (17-23 decembrie) şi cu sărbătoarea zeului Mithra (25 decembrie). Saturnalia era un festival al secerişului, a cărui dată varia în fiecare an, între 17 şi 23 decembrie, fiind o ocazie pentru desfrâu şi petreceri în exces.

Treptat, data de 25 decembrie a devenit o sărbătoare de referinţă. Împăratul francilor, Carol cel Mare (742-814 d.Ch.), a fost încoronat de către Papa Leon al III-lea ca Imperator Augustus al Sfântului Imperiu Roman chiar pe 25 decembrie 800 d.Ch. Împăraţi şi personalităţi influente din diferite epoci ale erei creştine aveau să confirme existenţa unei sărbători dedicate naşterii Mântuitorului. Au existat şi cazuri în care sărbătoarea Crăciunului a fost interzisă. De pildă, Oliver Cromwell a interzis în Anglia sărbătoarea naşterii lui Iisus prin aşa-numitele „Legi Albastre”, între 1647-1660. El s-a opus tradiţiilor care însoţeau Crăciunul şi le-a considerat imorale. În anul 1660 a fost înlăturat de la putere şi legea care interzicea sărbătorirea Crăciunului a fost abolită. De asemenea, în timpul mişcărilor de trezire religioasă au existat creştini care s-au opus acestei sărbători. Puritanii secolului al XVI-lea, care promovau reforma Bisericii Anglicane în conformitate cu principiul „Sola Scriptura”, au fost împotriva zilelor sfinţilor, a dezlegării clericale de păcate, a naşilor la botez şi a sărbătorii Crăciunului. Au continuat să promoveze aceste convingeri şi în Lumea Nouă, unde au emigrat.

Nu există argumente pentru asocierea naşterii lui Iisus cu data de 25 decembrie. De fapt, se poate constata o legătură mai strânsă cu sărbătorile romanilor, care aveau loc în perioada de iarnă a anului. Este bine, totuşi, că lumea creştină doreşte să aibă în fiecare an o zi în care să redescopere semnificaţiile întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Adevărul despre Moş Crăciun

O legendă străveche spune că în timp ce-şi căutau găzduire la Betleem, Iosif şi Maria ar fi ajuns la uşa unui hangiu hapsân numit Crăciun. Rău din fire şi lipsit de orice sentimente, Crăciun ar fi refuzat să-i primească pe cei doi soţi care păreau atât de amărâţi şi săraci. Soţia lui însă, fiind un suflet generos, i-a găzduit în grajdul animalelor fără ştiinţa soţului. Aflând ulterior de fapta soţiei, Crăciun s-a mâniat teribil şi i-a tăiat mâinile ca pedeapsă. Fecioara a săvârşit însă o minune, lipindu-i Crăciuniţei mâinile la loc. Minunea a avut darul de a determina o schimbare profundă în caracterul lui Crăciun, acesta devenind un om bun.

Tradiţia istorică şi religioasă a lui Santa Claus (Moş Crăciun) este legată în general de un episcop din Asia Mică, Sfântul Nicolae de Mira, care l-a începutul secolul al IV-lea s-a remarcat prin fapte pline de generozitate. A murit pe 6 decembrie 345 d.Ch., dată care avea să devină sărbătoarea de Sfântul Nicolae, după ce a fost sanctificat în Biserica Romano-Catolică. „Evoluţia de la Sfântul Nicolae la Santa Claus implică integrarea mai multor tradiţii.”[4] În tradiţia ţărilor nordice se întâlnesc legende care descriu mici creaturi numite Nisse sau Julenisse, îmbrăcate în roşu şi cu barbă albă, despre care se credea că aduc daruri după cina de Crăciun. La germani, Winterman este personajul legendar care coboară din munţi ca să vestească sosirea iernii. În Olanda, personajul numit Sinterklass colindă ţara pentru a pune mâncare în cizmulițele copiilor ascultători sau o nuia de mesteacăn pentru cei care au fost neascultători. Când emigranţii olandezi au întemeiat în Lumea Nouă colonia New Amsterdam, copiii lor se bucurau de vizita Sfântului Nicolae. Mai târziu, sub autoritatea Angliei, colonia a devenit New York şi majoritatea formată din englezi prezbiterieni, nedorind să păstreze un obicei catolic, au transferat vizita misteriosului Santa Claus pe data de 25 decembrie şi au schimbat imaginea personajului.

Scriitori ca Charles Dickens, în Colind de Crăciun (1843), şi Washington Irving, în Cum se ţine Crăciunul în Bracebridge Hall (1822), au popularizat sărbătoarea. Cam în aceeaşi perioadă, Clement Clark Moore (1779-1863), poet şi profesor de teologie, publica un poem intitulat „Vizita Sfântului Nicolae”, în care povestea istoria unui bătrân spiriduş, vesel şi jucăuş, care zbura într-o sanie în miniatură, trasă de opt reni la fel de mici. În anul 1860, ilustratorul şi caricaturistul american Thomas Nast (1840-1903), inspirându-se din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, îi dăruia acestuia un chip, creându-l pe cel care avea să devină atât de celebru sub numele de Santa Claus (Moş Crăciun). Santa Claus era îmbrăcat într-o tunică roşie, îmblănită, purta o centură lată de piele şi avea o barbă albă şi stufoasă. Norman Rockwell l-a pictat pe Santa Claus pentru publicaţia Saturday Evening Post, în anul 1931. Imaginea cea mai răspândită astăzi este cea realizată de către Haddon Sundblom, în acelaşi an, în contextul unei promoţii susţinute de compania Coca-Cola. Moş Crăciun a ajuns să fie asociat tot mai mult cu sărbătoarea religioasă a naşterii Domnului, fiind un personaj extrem de agreat. Cadourile lui Moş Crăciun au distras atenţia de la Cadoul pe care Dumnezeu l-a oferit omenirii în persoana Fiului Său.

[1] www.e-sondaj.ro
[2] W. F. Dawson, Christmas: Its origin and associations, Londra, 1902, p. 15
[3] Titlul Sol Invictus a fost atribuit mai multor zeităţi solare, de la Elah-Gabal, zeul sirian al Soarelui, până la Mithras, „Soarele nebiruit” din mitologia persană, numele comun fiind introdus pentru a încuraja închinarea comună înaintea acestor divinităţi păgâne.
[4] James A. Fowler, Christmas. Its History and Meaning, California, C.I.Y. Publishing, 2006, p. 75

http://www.semneletimpului.ro/revista/Taina-intruparii-36.html