Pentru români, succesul este sinonim cu a-i respecta pe cei din jurul tău, a pune pasiune în tot ceea ce faci, cu a fi împlinit pe plan familial şi cu a încerca să evoluezi în permanenţă, arată o cercetare realizată de compania Synovate, în anul 2007.

Acestea sunt primele 4 opţiuni bifate de românii care au participat la cercetare şi care au obţinut procente între 57 şi 66%. Cel puţin la nivel de sondaj, abilităţile enumerate de români intră în contradicţie cu preocuparea părinţilor de a-şi înscrie copiii la cele mai bune grădiniţe cu 3-4 ani înainte şi cu frustrarea de a nu reuşi să-şi înscrie copiii în clasa pregătitoare la cele mai bune şcoli, care ocupă zilele acestea prima pagină a cotidianelor.

În realitate, modelarea unui copil pentru succes depinde de lucruri mai simple care ţin în mod direct de proprii părinţi. Psihologii au ajuns la concluzia că pregătirea unui copil pentru a avea succes nu are legătură cu genele părinţilor, cu jocurile şi cărţile inteligente, ci cu conştienţa de sine.

Astfel, psihologul Alex Korb afirmă că dezvoltarea lobului frontal este cheia pentru ca un copil să înveţe să-şi controleze emoţiile şi să ai aibă o imagine de sine corectă, ceea ce îl conduce la succes (cu alte cuvinte, îl ajută să fie motivat, fericit şi eficient). Psihologul arată că abilitatea de a-ţi controla emoţiile are efect pe termen lung, în ceea ce priveşte atingerea scopurilor.

Cel mai eficient mijloc prin care un adult îşi poate învăţa copilul să îşi controleze emoţiile este, în opinia aceluiaşi psiholog, exemplul personal. În plus, Regina Pally, doctor la Center for Reflective Parenting, explică aceasta prin faptul că un copil învaţă mult mai mult prin imitarea unui adult decât prin învăţăturile pe care le primeşte de la acesta.

3 emoţii pe care trebuie să le controlăm pentru a avea succes

Steve Baskin, director al organizaţiei „Campionii Taberelor”, care organizează activităţi în aer liber pentru copii, afirmă că este important ca un părinte să definească foarte clar noţiunea de succes pentru copilul său. Succesul nu ar trebui să fie definit ca abilitatea de a ocupa primul loc (sau unul dintre primele locuri), deoarece copilul se va simţi sufocat de un mediu competitiv, în care trebuie să obţină şi să profite de avantaje. O definiţie corectă a succesului trebuie să se refere la seria de oportunităţi de care beneficiază copiii pentru a se dezvolta personal, într-un mediu în care să poată creşte.

Carlin Flora, autoarea unei cărţi despre influenţa prietenilor pe parcursul vieţii, ce va fi publicată anul viitor, menţionează o a doua emoţie care, controlată, asigură succesul unui copil. Aceasta este acceptarea eşecului. În opinia autoarei, mai importantă decât amintirea permanentă a îndemnului „fii atent ca să nu greşeşti”, este asigurarea copilului că, în ciuda greşelilor iminente făcute în copilărie şi, mai târziu, în viaţă, se poate baza pe ajutorul părintelui, văzut ca o plasă de siguranţă.

În al treilea rând, Kenneth Ginsburg, doctor în educaţia copilului, menţionează într-un articol că perioada copilăriei nu este aşa de lipsită de stres pe cât cred adulţii. De aceea este important ca părinţii să nu aşeze o povară suplimentară pe umerii copiilor interzicându-le acestora să faca anumite lucruri. În schimb, părinţii trebuie să înveţe să le spună copiilor mai des ce trebuie să facă. Aceasta poate să fie realizată în 5 paşi simpli:

- identificarea şi abordarea problemelor, pas cu pas;
- evitarea situaţiilor şi persoanelor care cauzează stres şi care nu pot fi schimbate;
- dezvoltarea unui corp puternic şi rezistent, prin exerciţiu fizic, alimentaţie corectă şi necesarul de somn;
- evitarea emoţiilor negative prin acordarea de pauze pentru hobby-uri, lectura unei cărţi preferate sau o plimbare în natură;
- eliberarea de tensiunile emoţionale prin scris, joacă sau rugăciune.

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stiri/Top-3-sfaturi-pentru-a-avea-un-copil-de-succes-6153.html

Nu-i de mirare că deja proverbialele interviuri de la vaxpopuli.ro au ajuns la o a treia ediţie, după ce ne-au amuzat şi întristat deopotrivă în 2010 şi 2011.

Sigur, şansele ca protagoniştii neştiutori ai interviurilor să ajungă să citească acest articol sunt, probabil, zero. Însă dimensiunea ignoranţei cu privire la momentul capital al creştinismului nu se opreşte doar la identificarea evenimentelor pascale şi, prin urmare, nu îi cuprinde doar pe românii fără prea multă carte.

Tocmai fiindcă Paştele este un eveniment cu implicaţii şi consecinţe uriaşe el a fost instituit ca o sărbătoare anuală, un prilej pentru ca fiecare individ să poată înţelege mai bine, de la an la an, evenimentele cruciale care au avut loc în urmă cu aproape două milenii.

Întrebări precum “de ce a trădat Iuda?”, “cine L-a ucis pe Iisus? sau “de ce a trebuit să moară Christos?” continuă să provoace discuţii cu ramificaţii ample printre intelectuali. Răspunsul, deseori greu accesibil, se lasă găsit abia în timpul unei investigaţii.

Semnele timpului a publicat o serie de astfel de investigaţii bine documentate, care urmăresc îndeaproape firul evenimentelor care au precedat răstignirea Mântuitorului. Aceasta fiindcă, aşa cum scrie Norel Iacob în editorialul care deschide seria, ”biserica trebuie să-şi recitească testamentul, nu sub teroarea urgenţei născute din spaimă, ci cu un simţământ al importanţei şi al responsabilităţii care nu lasă loc timpului pierdut.”

De unde provine sărbătoarea originală a Paștelui, păstrată de poporul evreu cu mult timp înainte de timpul lui Christos, afli din Al doilea şi al treilea exod (ce să mănânci şi să bei ca să trăieşti veşnic), un articol de Marius Mitrache.

Anticiparea profetică lui Iisus Christos este unică în istoria religiilor prin profunda ei specificitate. Buda, Confucius şi Mahomed s-au remarcat ca lideri şi învăţători pentru timpul şi cultura lor şi, dintr-un anumit punct de vedere, au fost anticipabili, însă de o manieră mai degrabă generală decât particulară. În cazul niciunuia dintre ei, importanţa rolului pe care urma să-l aibă nu a fost sesizată de când era în scutece, cum s-a întâmplat în cazul lui Iisus Christos, scrie Lucian Ştefănescu înUmbrele care luminează – Cum a fost cunoscut Christos înainte de întrupare.

Despre intrarea triumfală în Ierusalim a Domnului Christos, singurul eveniment pe care îl relatează toţi cei patru evanghelişti, scrie Constantin Dinu în Strigătul contrastelor.

Se ştie că mulţi evrei, unii chiar contemporani cu Iisus, au pretins că sunt Mesia cel aşteptat. Dintre aceştia, doar Iisus din Nazaret este numele care a dăinuit de-a lungul timpului. În schimb, prea puţini dintre contemporanii Săi L-au recunoscut şi acceptat ca Mesia, iar această realitate dă naştere unei întrebări: de ce a fost respins Iisus? Răspunde Laurenţiu Moţ în articolul intitulat Cu spatele la Infinit.
După duminica Floriilor, în care Domnul Christos a intrat în Ierusalim, evenimentele au urmat o desfăşurare căreia tradiţional îi spunem “Săptămâna Patimilor”. Florin Iacob face o analiză pe zile a acestei săptămâni, într-un material care invită la un studiu mai atent: Contemporan cu Săptămâna Patimilor.

Gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător a rămas peste milenii ca imagine culturală. Cu ce să-l compari? Cu sărutul unui soţ infidel, care se arată galant cu soţia în public? Florin Lăiu îşi provoacă cititorii să zăbovească asupra personalităţii celui mai mare trădător din istorie, citind despre Sărutul lui Iuda sau Creştinismul politic.

Grădina Ghetsemani continuă să fie unul dintre locurile cele mai căutate de turiştii amatori de curiozităţi din Ţara Sfântă. Dar ce însemnătate mai poate avea, astăzi, agonia suferită de Mântuitorul, cândva, în „Presa de Măsline”? Răspunde Ion Buciuman în Ghetsemani, suspinul divin.

George Uba încearcă să răspundă la o întrebare dificilă dar incitantă: de ce a tăcut Fiul lui Dumnezeu atunci când a fost judecat de oameni? Tăcerea Mieluluiîndeamnă la reflecţie.

Despre semnificaţia celor şapte cuvinte rostite de Domnul Christos pe cruce scrieMădălin Avrămescu, într-o analiză de perspectivă: Lumea văzută de pe cruce.

O invitaţie la continuarea investigaţiei o lansează Alina Kartman, care recenzează cartea Pledoarie pentru Cristos – de Lee Strobel – o selecţie persuasivă de erudiţie pe înţelesul tuturor, o antologie de 13 interviuri cu cercetători şi profesori la universităţi de renume, care dezbat în esenţă istoricitatea şi divinitatea lui Iisus.

Și aceasta nu este decât o parte dintre articolele cu tematică de Paște disponibile în secțiunea Revistă.

Sursa : http://www.semneletimpului.ro/stiri/Ce-sarbatorim-de-Paste—asa-nu–asa-da–5998.html

S-a întâmplat în secolul al cincisprezecelea, într-un sătuc de lângă Nuremberg, unde locuia o familie cu 18 copii.  Tatăl era giuvaergiu și muncea 18 ore pe zi pentru a-și putea hrăni familia. Doi dintre fiii săi, Albrecht și Albert, doreau foarte mult să studieze arta, dar nu aveau bani pentru a aduce la îndeplinire acest vis. Frații s-au înțeles să învețe pe rând: când unul învăța, celălalt trebuia să muncească pentru întreținere
Când tânărul pictor s-a întors în satul său, familia îi organiză o sărbătoare. Albrecht îi spuse fratelui: „Albert, acum e rândul tău. Acum poți merge la Nuremberg să-ți realizezi visul, iar eu te voi susține”. și studii, iar apoi trebuia să se schimbe cu locurile. Au tras la sorți: Albrecht a mers primul la studii pentru patru ani. Îndată a produs impresii bune. Gravurile, lucrul în lemn și tablourile pictate în ulei le întreceau pe cele ale profesorilor. Până la încheierea studiilor Albrecht avea deja venit bănesc din vânzarea tablourilor.
„Nu”, – a spus Albert cu lacrimi în ochi. „E prea târziu. Mâinile mele arată rău după patru ani de muncă în mină! Toate degetele mi-au fost traumatizate, am artrită la mâna stângă, nu pot ține nici măcar paharul în mână, dar ce să mai spun de pensulă”.

Întristat și profund mișcat de jertfa fratelui său, hotărî să imortalizeze aceste mâini. Erau aspre, cu degetele strâmbe și cu noduli în jurul articulațiilor, cu venele accentuate la suprafață – dar aceste mâini erau cele mai frumoase pentru Albrecht. „Mâinile celui care se roagă” este unul din cele mai renumite tablouri ale pictorului german Albrecht Dürer. Astăzi el se păstrează în galeria Albertina din Viena.

L. Moldovanu

Deși Tolstoi a fost apreciat de unii (Virginia Woolf) ca fiind ”cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea”, iar de alții ca un ”simbol al căutării după sensul vieții” (Enciclopedia Britanică, 1999), istoria lui este cronica frământată  a omului în căutarea după absolut.

Născut într-o familie nobilă, Lev rămâne orfan de mic. Mătușile binevoitoare se ocupă de creșterea lui. Curând, ca tânăr, se aruncă din plin în viața de salon. La 23 de ani, Tolstoi intră în armată și ia parte la Războiul Crimeii. Obosit de sânge și căutând altceva, la 28 de ani, își dă demisia din armată, ca să pornească să colinde Europa. După doi ani, Lev se întoarce de la Paris fără nicio copeică: își prăpădise toți banii la ruletă. Gândindu-se să înceapă serios viața, Tolstoi se căsătorește cu Sonia Andreevna Bers, cu care va avea 13 copii. Mânat de un talent prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. Curând, cele două romane Război și Pace și Ana Karenina îl fac deodată faimos.

La vîrsta de 56 de ani Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt? Moartea se apropie, iar el este nepregătit ca un copil. Groaza de moarte mai ales îl aruncă în căutarea lui Dumnezeu. Așa găsește Tolstoi Evanghelia. Sufletul i se luminează și se convertește. Dar ceea ce îl fascinează cel mai mult din Evanghelie este tocmai Predica de pe munte. Cu un alt sistem de valori în suflet, Tolstoi își reneagă romanele și, de aici înainte, este hotărât să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că Tolstoi a avut bunul obicei să-și țină un jurnal, în care-și nota toate evenimentele și lupta sa lăuntrică până în cele mai mici detalii, cunoaștem itinerarul său spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacără, cu toate că nu reușea să le aplice în viață. Jurnalul este însă martor că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte.

Odată după ce a citit porunca pe care Isus a dat-o tânărului bogat, Tolstoi a decis să-și elibereze șerbii, să renunțe la dreptul de autor al operelor sale, să-și împartă imensele bogății. A început să poarte haine țărănești și ciubote făcute de el. A început să are câmpul… Soția lui, Sofia, văzându-și siguranța financiară vaporizându-se, a protestat până când Tolstoi i-a făcut ceva concesii. Banii câștigați din publicarea romanului Înviere, scris la 71 de ani, au fost dați pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare a unui grup întreg anabaptist, persecutat de țar. Filosofia lui de non-violență – izvorâtă din Predica de pe munte – i-a inspirat cu putere și pe Gandhi, și pe Martin Luther King, și cititorii săi.

Ca să fie desăvârșit, Tolstoi a renunțat la vânătoare, la fumat și băutură; a devenit vegetarian. Avea ”reguli pentru dezvoltarea voinței emoționale; reguli pentru dezvoltarea simțămintelor înalte și reguli pentru reprimarea simțămintelor josnice…” Niciodată n-a renunțat la niciuna din ele… Toată viața și-a propagat crezul său care de-atunci și până acum, continuă să câștige nenumărați entuziaști. Oamenii îi admirau viața impecabilă de dinafară…

Și totuși… În ciuda eforturilor sale sincere, niciodată n-a putut atinge disciplina de sine necesră împlinirii desăvârșite a regulilor. Prea cinstit cu sine, el nu și-a putut tăgădui conștiința care îl tortura. Străduințele arzătoare ale lui Tolstoi spre perfecțiune nu i-au adus niciodată pace și bucurie sufletească. Toate schemele sale de autoîmbunătățire s-au dovedit nule. Până în ultimele zile, jurnalul său continuă să puncteze tema neîmplinirii. Antagonismul dintre real și ideal l-a măcinat cumplit.

”Testul păzirii învățăturii lui Hristos se concretizează în conștiența eșecurilor noastre de a atinge perfecțiunea”, scria Tolstoi cu amar. ”Nu poate fi evaluat cât de mult ne-am apropiat de perfecțiune. Tot ce putem vedea este mărimea devierilor noastre”.

Atît de dezamăgit era de neputința omenească, încât, spre sfârșitul vieții, și-a ascuns puștile, ca să nu dea curs tentației de a se sinucide. În cele din urmă, Tolstoi pur și simplu a fugit de acasă. A fugit de faimă, de familie, de identitatea lui și de bogăție… Însoțit doar de fiica lui credincioasă, Alexandra, a murit ca un vagabond într-o haltă de cale ferată, la 82 de ani.

Philip Yancey îl considera pe Tolstoi drept ”primul autor care a realizat cea mai dificilă dintre sarcini: să-L facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător și de credibil pe cât e Diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vezuviană de putere morală. El e cel care mi-a îndreptat privirea în sus!”

Și totuși convulsiile sale spirituale și nefericirea lui mărturisesc că lui Tolstoi i-a lipsit ceva esențial. Unul din biografii săi, A.N. Wilson, scrie: ”Cu claritate de cristal, Tolstoi și-a văzut propria nevrednicie în lumina idealului lui Dumnezeu. Dar Tolstoi n-a putut face pasul următor – acela de a se încrede în harul lui Dumnezeu pentru a depăși incapacitatea sa.” Tolstoi a descoperit cu claritate ținta. Din păcate, îndoindu-se de divinitatea lui Isus, Tolstoi a rămas pe loc. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii, lipsit de puterea harului.

Învierea netrebnicului

Cu numai șapte ani mai în vîrstă ca Tolstoi, dar fără să se întîlnească vreodată, un alt mare scriitor rus e consumat de experiența spirituală. Pe când Tolstoi se lupta ascetic pentru perfecțiune, acesta se prăbușea periodic în alcoolism și patima jocurilor de noroc. În schimb, mesajul acestui ”ratat” comunică har și iertare cu forță tolstoiană. Scriitorul se numește Feodor M. Dostoievski (1821 – 1881).

Fiul unui chirurg pios și caritabil, Dostoievski rămâne și el orfan de ambii părinți în adolescență. După promovarea Academiei Tehnice Militare, ca proaspăt sublocotenent, Dostoievski își dă demisia ca să trăiască din producții literare, spre care se simțea atras. La 25 de ani, după ce a publicat romanul său ”Oameni sărmani”, cel mai exigent critic rus în viață a exclamat: ”Un nou Gogol este printre noi!”

La 26 de ani, indignat de robia iobagilor, Dostoievski se alătură cercului Petrașevski, un grup de socialiști utopici și revoluționari antițariști. După numai doi ani, Dostoievski este arestat și condamnat la moarte. În ajunul Crăciunului  lui 1849, tânărul este dus înaintea plutonului de execuție, împreună cu alți 29 de camarazi. Era îmbrăcat doar într-un halat mortuar, în timp ce afară era un ger cumplit. Treizeci de slugi aliniate la zid îi așteptau. Timp de o jumătate de oră, condamnații, înghețați fizic și sufletește, au asistat la slujba de îngropăciune. Apoi, primii trei au fost aliniați. ”Puștile sus”, s-a auzit comanda. Încărcătoarele au păcănit… și, înainte de a rosti ”Foc!”, un ofițer gonind pe cal apăru cu un mesaj din partea țarului: ”Opriți!” Arătând marea îndurare a înălțimii sale, ordinul aducea vestea comutării pedepsei cu moartea la muncă silnică… Experiența aceasta de o intensitate inexprimabilă avea să-l marcheze pentru restul vieții. Câțiva dintre condamnați înnebunesc. Alții se sting curând după aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot restul vieții.

Pedeapsa înlocuitoare suna: patru ani de muncă silnică, urmați de alți șase ani de armată corecționară. Când convoiul sosi în Siberia, două femei din piață îi strecoară un Nou Testament. Printre paginile lui, Dostoievski găsește 25 de ruble. Providența lui Dumnezeu mă emoționează. Pentru Dostoievski, bezna dezolării este înlăturată de izbucnirea de lumină pe care o găsește în Isus Hristos pe care nu-L cunoscuse. Citește și recitește Noul Testament, memorând o bună parte din el. Acolo, în Siberia, Dostoievski se regăsește în rolul fiului risipitor: într-o țară depărtată, printre cele mai de jos făpturi, dar amintindu-și de bunătatea Tatălui pe care l-a părăsit. Acolo trăiește Dostoievski experiența convertirii: se dezice de aroganța intelectualității ruse, renunță la ideile sale politice și se dedică din străfundul inimii doar lui Hristos.

La capătul celor zece ani lungi siberieni, Dostoievski se reîntoarce în viața peteresburgheză cu o credință de nezguduit. ”Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos se află în afara adevărului, atunci aș prefera să rămân cu Hristos, decît cu adevărul”.

Curând după aceea, la 40 de ani, Dostoievski pornește să colinde, ca și Tolstoi, Europa. Aici, atras de ruletă, cunoaște căderi zdrobitoare și ceasuri de amară căință. Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viața lui cunoaște recăderi în alcoolism și blestematele jocuri de noroc. Într-o lipsă financiară cronică și dependent de creditori nemiloși, Dostoievski se află întotdeauna în urmă cu scrisul. În această goană, primește ajutorul neprețuit al tineriei stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci și cinci de ani mai în vârstă, se dedică scrierii zi și noapte, activitate încununată cu succes. La scurt timp, se căsătoresc. Ca o mîngâiere, Ana aduce, pentru ultimii 15 ani, ordine financiară și adăpostul unui cămin creștin.

Toate scrierile sale ulterioare gravitează în jurul întoarcerii și reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste care se jertfește. Cu timpul, faima lui se extinde pretutindeni, stârnind gelozii și aprecieri. Retras și bolnav, la șaizeci de ani, chiar de ziua aniversării căsătoriei lor, Dostoievski moare.

Aimee, fiica lui povestește: ”Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat luat mânuțele (avea patru copii) și ne-a spus: ”Copii, niciodată să nu uitați ce vă spun acum. Aveți credință deplină în Dumnezeu și nu vă îndoiți niciodată de iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparație cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veți ajunge disperați și veți face lucruri urâte ca mine, să nu vă pierdeți niciodată încrederea în Dumnezeu. Umiliți-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Implorați-I iertarea și El se va bucura de pocăința voastră tot așa cum s-a bucurat tatăl de întoarcerea fiului risipitor”.”

”De la Tolstoi”, spune Yancy, ”am învățat să privesc înăuntru spre Împărăția lui Dumnezeu care poate fi în mine. Împreună cu el am descoperit cât de mizerabil am ratat eu înaltele idealuri ale Evangheliei. De la Dostoievski am aflat chemarea harului pentru un păcătos ratat ca mine.”

Charles H. Spurgeon, revivalistul englez de la sfîrșitul secolului 19, spunea: ”Dacă vrea cineva să nimicească Evanghelia, e destul să îndepărteze Legea. Căci fără instrumentul acesta care descoperă păcatul și care aprinde în suflet nevoia după Mântuitorul, harul Evangheliei ajunge inutil și neoperant. Hristos, în Evanghelia Sa, ni le dă pe amândouă, prin predica de pe munte și prin Golgota.”

După cartea ”Galileanul”
de Lucian Cristecu, p. 303 – 308

Ei bine, profetul Ezechiel spune despre imparatul Babilonului ca „sta la rascruce, la capatul celor doua drumuri, ca sa dea cu bobii”. Puteti crede acest lucru stimati cititori? Pai daca cel mai mare, cel mai destept dintre imparati „da cu bobii”, ce se intampla cu imparatii mai mici, ce sa faca cei mai de pe urma din imparatie? Va inchipuiti starea jalnica a unei imparatii al carui imparat „da cu bobii”? Unde este inteligenta umana ca sa nu zicem credinta, unde este ratiunea omului ca sa nu zicem ordinea divina, unde este demnitatea de fi inte create cu intelegere si libertate de hotarare? Nimic din ele, toate s-au redus la „datul cu bobii”. Soarta lumii sta in mainile imparatului ei care va face cu popoarele ceea ce va iesi dupa „datul cu bobii”. O tragedie mai mare nici ca se poate. Cat il priveste pe el, pe imparat, tragedia e si mai mare. El nu-si da seama ca „datul cu bobii” il degradeaza, il anuleaza. Cineva nevazut din spatele bobilor rade de el. Ceea ce iese din „datul cu bobii” nu mai e inteligenta lui, hotararea lui si cu atat mai putin nu e vointa lui Dumnezeu.

„Datul cu bobii” este si un act specifi c ceremonial ocult, dar este si un termen generic pentru lumea „stiintelor nestiintifi ce” care cuprind mii si mii de practice oculte devenite in timp „fi lozofi i” de viata si mai ales de moarte si care incep incurcatura, babilonia, dupa ce omul refuza claritatea de cristal a sfatului divin.

Practicarea hazardului este cea mai mare hazardare si e socotita cea mai buna sansa atunci cand nu mai stie ce sa faca, desi Dumnezeu a pus sufi cienta intelegere in mintea omului pentru a sti intotdeauna ce sa faca. De ce se pare ca nu stie si trebuia sa dea cu bobii? Pentru ca nu vrea sa stie sau nu-i place sa accepte ceea ce stie.

Imparatul Babilonului e mandru. Foarte bine, daca aceasta mandrie inseamna demnitate. El nu da cu bobii decat atunci cand ajunge la rascruce, la capatul celor doua drumuri, cand nu stie ce sa faca. Ajuns aici, el e prea mandru ca sa-L intrebe pe Dumnezeu si sa accepte eventual o pozitie cu care el nu e de acord si atunci se dezumanizeaza, „da cu bobii”, avand impresia ca el controleaza bobii, cand de fapt el devine ori victima intamplarii a ceea ce iese la bobi, ori mai degraba victima diavolului care controleaza bobii. Atunci cand omul este sau pare ca este la rascruce sau la capatul celor doua drumuri, Dumnezeu nu zice sa dea cu bobii ci sa se roage Lui.

„Datul cu bobii”, cu toata cohorta lui de practice nebiblice pe care Cuvantul lui Dumnezeu le condamna atat de vehement incat citarea pasajelor respective ar putea fi socotita un blestem, o amenintare, restrangerea drepturilor omului, intoleranta, fanatism antisocial, etc., domina incredibil si lumea noastra. Caci ateismul si umanismul au ironizat desigur aceste practice dar principala lor tinta este sa distruga Biblia si credinta in Dumnezeu si nu stiintele oculte cu care intradevar se inrudeau. Asa se face ca nu doar in locuri retrase ci la palate, prin marile institute de invatamant, pe coloanele marilor cotidiene si undele de raportare a stirilor, „datul cu bobii” isi are locul lui de care nimeni nu se va atinge ba chiar il ocroteste. Omul modern isi permite cu sine conform legilor de aparare a particularitatii, ce vrea. Intoarce cana cu cafea, se uita pe calendar, aranjeaza trefl ele si quintile, urmareste cu lupa zbarciturile din palma, vorbeste cu mortii si cate altele mai rusinoase de spus. Ce sa stie? Ce sa afl e? Chiar si ce nu e nevoie sa stie?

Biblia ne invata ca Dumnezeu are o relatie inteligibila, simpla cu omul. El nu-l duce pe om in necunoastere ci ii spune, ii descopera, ii arata pe inteles tot ce ii este necesar sa stie si sa faca. „Datul cu bobii” sub orice forma ar fi el, nu intra in caile de comunicare dintre Dumnezeu si om. Pana si pentru intelegerea viitorului, El vorbeste in Biblie prin profetii.

Nu de „dat cu bobii” avea nevoie imparatul Babilonului si de fapt nimeni altcineva. Sfatul profetului atunci a fost: „Pune capat pacatelor tale si traieste in neprihanire, rupe-o cu nelegiuirile tale si ai mila de cei nenorociti”, caci „Cel Prea Inalt stapaneste peste imparatia oamenilor si o da cui vrea” (Daniel 4,25.27). Dupa experimentarea bobilor, sapte ani de subumanitate, el a invatat lectia si a zis: „laud, inalt si slavesc pe Imparatul cerurilor, caci toate lucrarile Lui sunt adevarate, toate caile Lui sunt drepte si El poate sa smereasca pe cei ce umbla cu mandrie” (Daniel 4,37).

Desi imparatul Babilonului de atunci se pare ca a renuntat la „datul cu bobii”, influenta practicii lui asupra supusilor lui si a celor ce au urmat in istorie la toate rangurile sociale, s-a perpetuat, si dupa mii de ani, iata-ne „dam cu bobii”.

Exista stimati cititori, rascruci in viata noastra, aparent capat de drumuri, situatii critice, ni se pare ca nu stim ce sa facem, nu stim ce va fi cu noi. Pe masa noastra, Biblia. Mainile noastre s-o deschida si Duhul Domnului ne va trimite sa citim exact acolo unde trebuie si ne va da intelegere cat ne trebuie si ne este bine. Prezentul si viitorul nostru in mana Lui. Ce va fi cu noi? „Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire ca sa va dau un viitor si o nadejde.” (Ieremia 29,11). O nadejde printre durerile acestei lumi si un viitor vesnic de slava. Sa mai dau cu bobii?

Benone Burtescu
Sursa: http://cercetatiscripturile.intercer.net/article.php?id=4197

Le știm, dar cel mai mult le prețuiesc băutorii. Beneficiile consumului de alcool sunt în mod special popularizate de cei care obișnuiesc să-și potolească pofta cu băutura lui Bachus. Efectele nocive ale consumului de alcool (nu doar cel regulat sau în exces) sunt însă mai multe și mai cunoscute decât beneficiile. Deși nu conține o poruncă absolută împotriva alcoolului, Biblia vorbește despre aspectele negative ale acestuia în mai multe rânduri. Care ar trebui să fie până la urmă poziția unui creștin față de consumul de alcool?

Pentru bisericile care tolerează un consum moderat de băuturi alcoolice, această întrebare nu este dilematică. Altfel stau însă lucrurile cu denominațiunile creștine care promovează abstinența totală de la alcool. Există cu adevărat motive pentru un creștin să se abțină complet de la consumarea de băuturi spirtoase?

(1) Alcoolul afectează discernământul

„Ar trebui să evităm orice este dăunător pentru noi, inclusiv – sau poate mai ales – acele lucruri care ne încețoșează mintea și ne atenuează sensibilitatea care răspunde la impulsurile Duhului Sfânt, punând în pericol relația noastră cu Domnul Iisus Christos,” comentează medicul Peter N. Landless, într-un material publicat deAdventist Review. „Chiar dacă a consuma alcool implică o multitudine de riscuri semnificative pentru sănătate, (și, probabil, și dacă nu ar implica – n.r.) principalul motiv pentru abstinență rămâne unul spiritual sau moral,” adaugă Landless.

Medicul pornește așadar de la premisa că alcoolul trebuie evitat în totalitate pentru că răpește claritatea minții și predispune la distanțarea de Dumnezeu și de cele sfinte. Însă pe lângă acest argument, Landless aduce în atenție o paletă întreagă de pericole pe care le ridică alcoolul și care, spre deosebire de diverse studii cu o obiectivitate chestionabilă, sunt recunoscute de organizații medicale cu reputație internațională.

(2) Corelația cu decesul prematur

Astfel, amintește Landless, potrivit documentului „Global Status Report on Alcohol and Health”, publicat de Organizația Mondială a Sănătății în februarie 2011:

- circa 2.500.000 de oameni mor, în fiecare an, din cauze corelate cu consumul de alcool,

– 4% dintre decesele la nivel global sunt relaționate cu alcoolul care a dus la cancer, boli cardiovasculare și ciroze,

– 6,2% dintre bărbații decedați la nivel mondial, au murit dintr-o cauză legată cumva de consumul de alcoolului,
- în Rusia, unde consumul de alcool este extrem de mare, unul din cinci bărbați moare din pricina unor complicații generate de consumul de alcool.

Graficul obiceiurilor de consum se schimbă. Datele din 2001-2005, oferite de OMS, arătau că la nivel mondial erau consumați, în medie anuală, 6,3 litri de alcool, per persoană cu o vârstă mai mare de 15 ani. Mai important este că tot mai mulți oameni, la nivel mondial, beau pentru a se îmbăta, caz în care riscurile pentru sănătate sunt mai mari.

(3) Riscul de adicție
Alcoolul este o subtanță adictivă. Riscul de alcoolism este de 13% (13 oameni din 100) pentru cei care consumă alcool. Dacă o rudă de gradul 1 a suferit de alcoolism, riscul crește la 26%, iar dacă consumul a început înainte de 14 ani, riscul crește la 40%.

(4) Alcoolul și cancerul
Cancerul este una dintre principalele cauze ale mortalității globale. În Uniunea Europeană, unde 2.500.000 de oameni sunt diagnosticați anual cu cancer, 10% dintre pacienții bărbați, și 3% dintre pacienții de sex feminin își datorează cancerul consumului de alcool.

(5) Alcoolul și bolile de inimă

Landless observă tendința, mai ales în ultimii 30 de ani, de a se populariza prin intermediul articolelor de specialitate și a celor de presă ideea că alcoolul ar fi un factor în prevenirea bolilor de inimă. Însă, subliniază Landless, e important de notat că aceste studii sunt „analize retrospective” care implică existența unor așa numite „variabile ascunse”, vitale pentru o concluzionare corectă.

Medicul citează cercetători precum Naimi și Hansel, care au arătat în studiile lor că metodologia utilizată pentru concluzionarea avantajelor alcoolului ar fi sabotată. De exemplu, spun oamenii de știință, unele studii au folosit ca grup de referință (nebăutori), persoane cu o educație precară sau foști băutori care au renunțat să consume alcool din motive de sănătate. Astfel de variabile pot influența dramatic rezultatele comparației cu băutorii obișnuiți de alcool.

„Luând în calcul riscurile semnificative pe care consumul de alcool le impută sănătății nu are niciun sens să îl promovăm pentru utilitatea sa în prevenirea bolilor de inimă,” a spus Landless. „Mai ales când există atâtea intervenții dovedite și sigure pentru prevenirea bolilor de inimă, precum exercițiul fizic și hrana sănătoasă.”

Ce spune Biblia despre consumul de alcool

William H. Shea, fost director al Biblical Research Institute, nota într-un material publicat pe site-ul instituției că deși în Biblie găsim adesea mențiuni referitoare la consumul de alcool, este nevoie să fim foarte atenți pentru a nu trata cu superficialitate acele texte.

Atunci când autorii Vechiului Testament se refereau la alcool foloseau de obicei cuvintele „vin” sau „băutură tare”. În Biblie, „băutură tare” este traducerea unui singur cuvânt ebraic: „shekar”. Acesta este un caz fericit, deoarece alte traduceri implică folosirea aceluiași termen pentru acoperirea sensului a mai multe expresii, cu nuanțe distincte.

O posibilă problemă pe care ar putea-o ridica această traducere ar fi aceea că, pentru cititorii moderni, „băutură tare” ar putea fi înțeles ca băutură distilată. Însă, întrucât procesul de distilare a alcoolului a fost dezvoltat abia în secolul al V-lea după Christos, se poate concluziona că cea mai tare băutură la care se puteau referi autorii Vechiului Testament avea doar 14% alcool la volum, adică maximul ce putea fi obținut prin fermentare naturală. (6) „Acest fapt ne arată că termenul ‘băutură tare’ nu ne oferă, cu siguranță, permisiunea de a consuma ceea ce numim astăzi băutură tare,” scrie Shea.

Potrivit teologului, care a analizat originea cuvântului, cel mai probabil termenul de „shekar” se referea la bere. Shea face referire la niște tablete de lut babiloniene, care conțineau rețeta de fabricare a „shikar”-ului, termen înrudit cu semiticul „shekar”. Și, dintr-o dată, sfaturile biblice cu privire la „băutura tare” capătă o deosebită relevanță pentru vremea noastră, în care consumul de bere este la ordinea zilei.

Ce spune Biblia despre Shekar? (7) Din 21 de texte vetero-testamentale care menționează berea, 19 o condamnă puternic: Levitic 10:9 o interzice preoților; Numeri 6:2, 3 nazireilor; Judecători 13:3, 4: un înger o avertizează pe mama lui Samson să nu bea în timpul sarcinii; Deuteronom 29:5, 6 : Dumnezeu le spune israeliților că nu le-a dat această băutură în peregrinările lor prin deșert.

În ceea ce privește vinul, spune autorul, „din numărătoarea mea, Vechiul Testament folosește cuvântul ‘yayin’ de circa 140 de ori (…) de 60 de ori cu mesaj negativ, de încă 60 de ori oarecum neutru și doar de 17 ori face referiri posibil pozitive. Prin urmare, ‘yayin’-ul, vinul fermentat este menționat în termeni negativi mult mai des decât e menționat în termeni pozitivi.”

„Cele mai multe texte în care vinul este menționat favorabil îl folosesc de fapt la figurat, ca termen de comparație. Câteva texte vorbesc de efectele psihologice imediate. Însă, de departe, cele mai multe mențiuni se referă la rezultate negative, precum nelegiuirile comise ca urmare a consumului de vin,” mai explică William Shea.

Teologul rezumă discuția la patru categorii de motive de condamnare a consumului de vin în Biblie, ce vizează:
- efectele fizice imediate (înroșirea ochilor, întunecarea vederii, beția);
- efectele morale pe termen lung (care duc la comportamente imorale);
- relatarea unor episoade în care personaje biblice au consumat alcool, cu consecințe nedorite;
- menționarea poruncilor explicite de interzicere a consumului pentru anumite personaje biblice, din cauza efectelor vinului.

(8) Menționarea vinului în termeni negativi este dominantă în Biblie și înclină balanța în defavoarea consumului, fie el și moderat de alcool.

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stiri/%C8%98tiinta–Biblia-si-consumul-de-alcool–8-motive-sa-renunti-5468/Pagina-2-Ce-spune-Biblia-despre-consumul-de-alcool-665.html

Din timp în timp, istoricitatea Evangheliilor sau a istoriei conținută de ele a fost pusă sub semnul întrebării de diverși autori sau producători TV. Craig L. Blomberg, doctor în teologie la Universitatea Aberdeen, Scoția, în prezent profesor de Noul Testament la Seminarul Denver din Colorado, SUA, a alcătuit o listă a dovezilor care resping îndoielile cu privire la autenticitatea istorică a cărților biblice care descriu viața lui Iisus.

Ce se întâmplă însă cu restul de 1%? Influența acestor fragmente de text îndoielnice nu afectează nicio doctrină sau vreun standard etic al Noului Testament.

2. Autorii celor patru evaghelii și autorul cărții Faptele apostolilor sunt demni de încredere. Matei și Ioan au fost printre cei doisprezece apostoli. Marcu a fost un tovarăș apropiat al lui Petru și Luca (autorul cărții Faptele apostolilor) și a călătorit destul de mult cu Pavel.

Criticii care se îndoiesc că aceste cinci cărți biblice au fost scrise de Matei, Marcu, Ioan și Luca, consideră că autorii au fost discipolii celor patru. Dar chiar și în acest caz, ar rezulta că autorii au fost foarte aproape de evenimente și relatarea lor este de încredere.

3. Cele cinci cărți menționate mai sus au fost aproape sigur scrise în secolul I, într-un interval de 60 de ani de la moartea lui Iisus. Teologia conservatoare datează Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Faptele apostolilor în anii 60 d.Chr., iar Evanghelia lui Ioan în anii 80 sau 90 d.Chr. Teologia liberală sugerează date ușor mai târzii: Marcu în anii 60-70, Matei, Luca și Faptele Apostolilor în anii 80 și Ioan în anii 90. Deci perioada de timp între evenimentele relatate și înregistrarea lor în scris, rămâne suficient de mică și reprezintă un bun predictor al veridicității relatărilor.

4. Evreii și grecii antici cultivau cu meticulozitate arta memorizării – tradiții complexe fiind memorate și transmise pe căi orale. Cu siguranță la fel s-a întâmplat și cu scrierile Noului Testament. Înainte ca acestea să fie scrise, urmașii lui Iisus au transmis cu mare grijă mai departe raportul învățăturilor și minunilor Sale.

5. Memorizarea și transmiterea mai departe a tradițiilor sacre le permiteau unele libertăți povestitorilor. Păstrătorii tradiției puteau prescurta, parafraza, prioritiza și comenta evenimentele prezentate, atât timp cât rămâneau credincioși esenței și înțelesului pe care le transmiteau. Aceasta explică în mare măsură atât asemănările, cât și diferențele dintre cele patru Evanghelii. Autorii au păstrat intactă esența istoriei lui Iisus, dar au exercitat o oarecare libertate în a modela relatarea după cum li s-a părut potrivit sau necesar.

6. Faptul că fiecare dintre autorii Evangheliilor a accentuat anumite idei distincte, conform cu convingerile sale ideologice și teologice, nu înseamnă că a distorsionat istoria. Cauza pe care o susțineau le cerea primilor creștini să fie atenți cu acuratețea relatării lor istorice pentru a nu fi bănuiți de înșelăciune sau manipulare.

7. Prologul Evangheliei lui Luca (1:1-4) se aseamănă foarte mult în formă și conținut cu alte lucrări ale istoricilor sau biografilor din antichitate, precum Iosif Flavius, Herodot sau Tucidides. Luca era deci conștient că scrie o lucrare istorică și nu una de ficțiune.

8. Așa numitele „hard sayings” (afirmații greu de înțeles) ale lui Iisus sunt dovezi ale autenticității evangheliilor. Dacă autorii s-ar fi simțit liberi să modifice cuvintele lui Iisus pentru a face creștinismul mai atractiv, de ce nu ar fi eliminat aceste afirmații dificil de înțeles (Luca 14:26; Marcu 13:32)?

9. Faptul că Noul Testament nu conține afirmații ale lui Iisus pe teme care au fost dezbătute după moartea Sa, relevă autenticitatea istorică a scrierilor NT. Ar fi fost facil pentru autori să insereze o falsă afirmație a lui Iisus în Evanghelii, care să rezolve dilemele cu care se confruntau în momentul scrierii evangheliilor. Dar faptul că acest lucru nu s-a întâmplat demonstrează buna-credință a autorilor Evangheliilor.

10. Mărturiile istorice ale autorilor necreștini sprijinesc detaliile Evangheliilor și ale cărții Faptele apostolilor. Mai bine de 10 autori antici evrei, greci și romani Îl menționează pe Iisus. Împreună, lucrările lor atestă elementele de bază ale portretului istoric al lui Iisus. Multe alte detalii legate de contextul istoric al vieții lui Iisus sunt de asemenea atestate.

11. Arheologia dezvăluie și confirmă cu regularitate detalii geografice, topografice, obiceiuri, artefacte, clădiri, morminte, inscripții menționate în Noul Testament.

12. Părțile Noului Testament scrise cronologic înaintea Evangheliilor atestă istoricitatea acestora. De exemplu, Pavel, Iacov, Petru, în epistolele lor care au fost scrise înainte de evanghelii, citează sau fac aluzii la învățăturile și acțiunile lui Iisus. Dar informațiile sunt concordante. Conținutul evangheliilor nu reprezintă deci legende dezvoltate mai târziu, ci mărturii istorice reale ale unor evenimente reale care au avut loc în primele decenii ale erei noastre.

http://www.semneletimpului.ro/stiri/Doisprezece-dovezi-ca-Evangheliile-contin-adevarata-istorie-a-lui-Iisus-5411.html

]]> http://adventist.md/archives/13550/feed 0 http://adventist.md/archives/13535 http://adventist.md/archives/13535#comments Sun, 19 Feb 2012 10:28:57 +0000 comunicare http://adventist.md/?p=13535 Biblioteca Națională din Israel a publicat online scrierile lui Sir Isaac Newton, disponibile astfel pentru cititorii din intreaga lume.
Biblioteca a digitalizat o colecție teologică care cuprinde 7.500 de pagini scrise de mână, de către omul de știință Isaac Newton.

Milka Levy Rubin, curatorul Biibliotecii Naţionale a Israelului, subliniază faptul că Newton, faimosul om de ştiinţă, a fost un creştin devotat, care a scris mai mult despre teologie decât despre fizică.
„Astăzi avem tendinţa de a face o distincţie între ştiinţă şi credinţă, dar Newton a privit acest fapt ca pe un întreg” afirmă Levy Rubin.
El credea că studiul atent al textelor sfinte, reprezentă o știință, care, dacă ar fi analizată, aceasta ar putea anticipa ceea ce ar urma să vină “, declară Levy Rubin.
„În ceea ce privește abordarea lui Newton cu privire la istorie, el o considera știință, la fel de mult ca și fizica. Credinţa lui a fost nu mai puţin importantă decât ştiinţa sa”, a mai declarat Rubin.
Scrierile teologice ale lui Newton pot fi citite online aici

Surse: CBN , The Telegraph
http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Scrierile-lui-Isaac-Newton-despre-teologie–acum-online–5413.html

„Dacă citiţi aceste rânduri…” este o colecţie de 70 de scrisori emoţionante, scrise de soldaţi familiilor lor înainte să moară, pe care Sian Price, o specialistă în istorie din Marea Britanie, le-a adunat într-o carte. Pentru a se documenta, Sian a călătorit timp de trei ani în diferite ţări şi a citit peste 30.000 de misive scrise de cei care nu s-au mai întors vreodată de pe front. Simţindu-şi parcă sfârşitul, soldaţii şi-au aşternut în câteva rânduri gândurile şi sentimentele profunde faţă de cei dragi, ca într-un testament al iubirii.

,,Sper să ai o viaţă minunată şi împlinită. Să te căsătoreşti şi să ai copii. Eu te voi iubi mereu”, i-a scris Neil Downes iubitei sale, înainte de a muri în Afganistan, în 2007.

O altă carte, numită „Top 5 regrete ale celor pe moarte”, scrisă de o asistentă medicală din Anglia, răspunde unei curiozităţi poate morbide, poate doar naturale, de a şti care sunt regretele oamenilor când sunt puşi faţă în faţă cu moartea. Regretul de a nu avea curaj să îţi trăieşti viaţa pentru tine, ci conform aşteptărilor celor din jur este primul în top. Oamenii mai regretă că şi-au petrecut prea mult timp muncind, că nu au avut curaj să îşi exprime sentimentele, că nu au rămas în contact cu piretenii şi că nu şi-au permis să fie mai fericiţi.

De obicei când citeşti astfel de lucruri poate te emoţionezi pe moment, dar treci repede mai departe. Deşi moartea, ca sexul de altfel, este un subiect care atrage atenţia, nimeni nu vrea să rămână prea mult în preajma ei. Atunci când se dizolvă aura de senzaţional sau mister din jurul ei, oamenii fug repde înapoi la viaţă. Nu spun că eu nu am făcut aşa, fiindcă am făcut, dar acum parcă îmi sună mereu în cap, ca o placă stricată de vinil, că nu mai e timp.

În general nu mai e timp, ai de lucru şi nu termini, ai de făcut mâncare şi nu termini, vine weekendul şi ai vrea să dureze puţin mai mult, dar trece fulgerător pe lângă tine. Şi asta zi de zi, până trece un an, şi doi şi trei, şi tinereţea şi ajungi, fără să realizezi, să te întrebe cineva pe patul de moarte ce regreţi din viaţa ta.
„Nu mai e timp să ne bucurăm, nu mai e timp să ne îmbrăţişăm, nu mai vedem că noi nu mai ştim să iubim”, sună refrenul melodiei „Nu mai e timp” a formaţiei Holograf cu Angela Gheorghiu, care a făcut 214.500 de vizualizări pe YouTube de când a fost lansată pe 27 ianuarie.
Nu cred că este sănătos să rămânem fixaţi pe acest gând, dar cred că ar fi sănătos pentru spiritualitatea noastră şi pentru relaţiile cu cei din jur, să oprim ceasul în loc, să realizăm ce lucruri regretăm şi ce cuvinte am spune celor dragi dacă în minutul următor nu i-am mai vedea, şi să facem şi pasul pratic de a scoate la iveală soldatul din noi, care scrie pe genunchi un ultim mesaj de dragoste, şi bătrânul din noi care regretă că nu şi-a schimbat viaţa atunci când a avut şansa să o facă.

E. Berzescu
http://www.semneletimpului.ro/blog/Cine-ne-a-furat-scrisorile-de-dragoste–5305.html

Nu cu flori si cu cadouri, cu baloane si multe inimioare
Ci pe cand dadeam in Tin’ cu biciul pana la sudoare,
Imi spuneai ca ma iubesti, purtand o cruce-n spate
Ca sa-mi dai o viata din belsug, aicea si-n eternitate !

Nu cu zambete de gheata, cu felicitari si scrisori inmiresmate
Ci sub ploi de scorpioane imi ziceai:”Pacatele iti sunt iertate !
Pentru tine m-am intins pe cruce, si in chinuri am murit…
Pentru tine fiul Meu, fiindca atat de mult Eu te-am iubit !”

Nu cu aur mi-ai scris in inima randuri pline de iubire,
Ci cu propiu-Ti sange ai gravat in ea: viata-n nemurire,
Ca sa-mi spui nu o data-n an, ci-n fiecare zi…
Ca m-ai iubit dintotdeauna, ca mereu ma vei iubi !

Astazi este ziua indragostitilor de Dumnezeu…
A celor ce L-au primit si-L poarta-n inima mereu,
De ziua noastra, am si eu ceva Isus sa-Ti daruiesc:
Primeste-mi inima, si-al meu sincer: “Te iubesc!”

Autor: Alin Groza
http://www.resursecrestine.ro/poezii/26881/ziua-indragostitilor-de-dumnezeu