Creștinii din multe biserici serbează una dintre cele mai îndrăgite sărbători – Paștele. Mulți credincioși vor avea ouă roșii la masa de sărbătoare și cozonac. O parte însemnată a creștinătății consideră că acesta este modul în care Isus Hristos și apostolii le-au poruncit să serbeze. Dar este acesta adevărul?
Prima mențiune a Paștelui o găsim în Vechiul Testament în capitolul 12 al cărții Exod. Cu această denumire este descrisă masa pe care era așezată carnea mielului cu pâinea nedospită și ierburile amare. „Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; și anume s-o mănânce cu azimi și ierburi amare … căci sunt Paștele Domnului” (Ex. 12:8,11).
Această cină trebuia să aibă loc în data de 14 Nisan (Nisan, adică Abib, prima lună a anului evreiesc, după calendarul gregorian cade primăvara) în noaptea în care evreii au ieșit din robia egipteană în care se aflau de multă vreme. Dumnezeu a poruncit ca cei credincioși să ungă ușiorii ușilor cu sângele mielului și apoi să îi mănânce carnea. Acest simbol avea semnificații profunde și un caracter profetic, arătând spre misiunea lui Isus Hristos. Îngerul morții a trecut pe lângă casele celor credincioși dar i-a ucis pe toți întâii născuți din celelalte case. De aceea sărbătoarea Paștelui poartă acest nume (Pesah) pentru că în evreiește se traduce prin a trece pe alături. A face cum a spus Dumnezeu, li se părea fără sens celor de atunci, dar aceasta arăta spre faptul că ei acceptau jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos pentru păcatele fiecărui om.
Dumnezeu le-a poruncit israeliților să serbeze Paștele în fiecare an pe 14 Nisan, îndepărtând din casele lor orice fel de aluat și să mănânce mielul de Paște cu ierburi amare și azimi. În vremurile vechi testamentare evreii credincioși își aminteau în această zi ieșirea lor fericită din robie și toate minunile legate de acest eveniment. Îndepărtarea aluatului din casă arăta spre faptul că ei erau gata să își reînnoiască viața, îndepărtând din casa lor aluatul, simbolul fermentației, al păcatului. Din acest motiv zilele care urmau Paștelui erau numite Sărbătoarea Azimilor. „Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și Sunteți, fără aluat; căci Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimile curăției și adevărului” (1 Cor. 5:7,8).
Isus Hristos a murit pe cruce chiar la sărbătoarea evreiască a Paștelui, fiind adevăratul Miel, împlinind prorociile pascale, dar și întruchipând ceea ce era prezentat în simbol prin animalele de jertfă sacrificate zilnic la templul din Ierusalim pentru a răscumpăra păcatele oamenilor.
Înainte de crucificare Isus împreună cu ucenicii Săi a mâncat mielul pascal, după care Isus le-a dat ucenicilor învățătura cum să-și amintească de jertfa Sa – prin a bea vin nefermentat și a mânca pâine nedospită, care aveau să devină simboluri ale trupului său jertfit pentru oameni și a sângelui vărsat: „Apoi a luat pâine; și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul și li l-a dat zicând: „Acest pahar este legământul cel nou făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22: 19, 20)”.
Paștele evreiesc a căpătat noi semnificații pentru creștini. Prin prisma slujirii lui Isus Hristos, Paștele a ajuns să ne amintească de jertfa înlocuitoare a Lui ca Miel pascal și simbol al eliberării oamenilor de sub puterea păcatului. Atunci, în Egipt, cei care i-au fost credincioși lui Dumnezeu au fost salvați de la moarte prin sângele mielului, uns pe ușiori. Apoi Creatorul Și-a scos poporul din robie. În același fel creștinul, datorită Mielului Isus și a sângelui Său vărsat, este eliberat pentru a trăi aici o viață fără păcat și pentru a trăi veșnic în Împărăția Cerurilor.
Să aruncăm o privire asupra a ceea ce au spus primii creștini despre aceasta.
Episcopul Melton al Sardesului (sec. al II-lea), în Omilia Despre Paște (paragrafele 57, 67) scria: „ La început Dumnezeu a vestit suferințele Sale prin patriarhi și profeți și în tot poporul, pecetluind-o prin Lege și proroci… El, ca un miel pe care-l duci la tăiere și ca o oaie mută, ne-a răscumpărat din slujirea față de lume, ca din pământul Egiptului, ne-a scos din robia diavolului, ca din mâinile lui Faraon, și ne-a pecetluit sufletele prin Duhul Său, și pe membri trupului prin sângele Său”.
Și apostolul Pavel a explicat legătura dintre Isus Hristos și Paște în epistola către Corinteni: „căci Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7).
O parte însemnată a creștinilor din primele trei secole au sărbătorit Paștele ca și iudeii în data de 14 Nisan, după calendarul evreiesc, fără a ține cont de ziua din săptămână în care acesta era. Acest fapt este confirmat atât de istorici cât și de teologi. Bineînțeles că serbarea se deosebea cu mult de cea evreiască. Nu exista nici miel pascal și nici ierburi amare. La Paște, ca și în celelalte zile, atunci când creștinii se adunau pentru a-și aminti de Isus Hristos, avea loc euharistia – frângerea pâinii și împărtășirea cu vin, așa cum îi învățase Isus și ucenicii. Isus și apostolii nu au îndemnat niciodată ca să fie serbată învierea, ceea ce face astăzi majoritatea creștinătății. Din contră, au chemat la a ne aminti de moartea lui Isus Hristos în trup până la cea de a doua Lui venire: „Ori de câte ori mâncați din pâine aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26).
Totuși, cu timpul, creștinii au simțit nevoia să se separe definitiv de iudei, pentru aceasta era nevoie și de o schimbare a Paștelui. O parte a conducătorilor bisericii creștine au hotărât ca acesta să fie serbat în prima duminică după 14 Nisan, când era sărbătorit Paștele iudeilor. Controversele cu privire la modalitatea corectă de serbare a Paștelui au durat multă vreme. Unii creștini erau împotriva inovațiilor. Episcopul roman, Victor, în anul 191 a excomunicat din biserică, pentru o vreme, creștinii din Asia (Asia Mică), pentru că au refuzat să accepte duminica de Paște.
Unul dintre părinții bisericești, episcopul Eusebiu din Pamfilia (263 – 340 d. Hr. ), în volumul al V- lea al Istoriei Bisericii, pag. 24, transcrie o scrisoare episcopului din Asia, Policrat, către episcopul Romei, Victor, în care prezintă necesitatea serbării Paștelui în data de 14 Nisan: „Noi păzim cu strictețe această sărbătoare, nu adăugăm și nu scoatem nimic din ea. În Asia sunt îngropați mari oameni ai credinței care se vor scula în ziua Domnului, când va veni în slavă din cer și îi va învia pe toți cei sfinți: pe Filip, unul din cei douăsprezece…; pe Ioan, cel care stătea cu capul pe pieptul lui Isus … Ei toți au serbat Paștele în cea de a patrusprezecea zi a lunii, după Evanghelie, fără a schimba nimic și urmând regula credinței. Și eu, Policrat, fac la fel…”.
În anul 325, la primul Conciliu ecumenic de la Niceea, a fost luată hotărârea finală ca Paștele să nu fie serbat „evreiește”. Totuși, chiar și după ce a fost interzisă serbarea în data de 14 Nisan, discuțiile cu privire la dată nu s-au încheiat. Până astăzi Biserica Apuseană (Catolică) și cea Răsăriteană (Ortodoxă) nu pot ajunge la un numitor comun în ceea ce privește data Paștelui și îl sărbătoresc în una dintre duminicile primăverii, stabilită în mod diferit de fiecare, folosind calendare diferite (catolicii, calendarul gregorian; ortodocșii, calendarul iulian). Din acest motiv este serbat în zile diferite de cele mai multe ori.
În acest an, Paștele ortodox și catolic se serbează în aceeași zi – 16 Aprilie.
Ceea ce ține de cozonacul pascal, colaci și ouă vopsite – acestea sunt inovații care, după părerea multor teologi și istorici, au fost împrumutate de creștini de la păgâni și au intrat în bisericile majoritare la multe sute de ani după vremea în care au trăit Isus și apostolii.
Valerii Tatarkin
Au fost folosite citate din cărțile „Întoarcere la izvorul credinței creștine”
www.apologetica.ru