„El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui.” (Evrei 5:7)Oscar Wilde a observat cu umor: „Pot rezista la orice, mai puţin la ispită!” Noi, oamenii, capitulăm prea uşor, prea repede, nu-i aşa? Confruntarea aprinsă în care a intrat Domnul nostru cu Lucifer cel decăzut – nu uita, raportul biblic este clar: Isus a fost mânat de Duhul (Marcu 1:12) sau a fost dus de Duhul (Luca 4:1) chiar în mijlocul deşertului în care avea să izbucnească lupta – este o dovadă suficientă că drumul ispitei este un drum al lui Dumnezeu chiar şi pentru cei care sunt cel mai aproape de El. Cu toate că ne rugăm: „Nu ne duce pe noi în ispită”, adevărul este că toţi prietenii aleşi ai lui Dumnezeu sunt conduşi, asemenea lui Isus, în furia ispitei demonice.
Şi ce este ispita? „Ispita este scurtătura sugerată pentru realizarea celui mai înalt ţel către care tind – nu către ceea ce înţeleg că este rău, ci către ceea ce înţeleg că este bine” (Oswald Chambers, My Utmost for His Highest, 17 septembrie). Diavolul nu ne pândeşte cu oferta de a face rău – am rezista cu uşurinţă. Mai degrabă ne abordează cu oferta de a scurta drumul spre ceea ce cu siguranţă este bine. Aşa a fost ispita sexuală pentru Iosif cu soţia lui Potifar, oferindu-i posibilitatea de a obţine ceva bun – eliberarea din sclavie. Aşa a fost cu cele trei provocări pe care I le-a adresat Satana lui Isus în pustie – toate trei oferind ce era bun: astâmpărarea foamei, protecţia faţă de pericol şi cucerirea lumii. Însă, pentru Iosif şi pentru Isus, care au fost conduşi în ispită, răspunsul ascultător a fost acelaşi – chiar dacă este o cale „bună”, nu este a Domnului. „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.”
Şi, pentru că voinţa divină se va împlini, într-adevăr, pe pământ în viaţa ultimei generaţii a lui Isus, tu şi eu nu ne permitem luxul lui Oscar Wilde de a face haz pe seama ispitelor noastre. Mai degrabă, asemenea Învăţătorului, şi noi trebuie să înălţăm „rugăciuni şi cereri cu strigăte şi lacrimi” către Singurul care ne poate mântui (Evrei 5:7). Nu există scurtătură pentru cei aleşi. Însă există făgăduinţa: „Fiinţa care s-a predat lui Hristos devine fortăreaţa Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită şi vrea ca nicio altă autoritate să nu fie recunoscută acolo decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana.” (Hristos, Lumina lumii, p. 324)