„De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:10)L-ai rugat şi implorat vreodată pe Dumnezeu să îţi ia o povară din inimă, din trup sau din viaţă, iar El nu te-a ascultat? Atunci cunoşti profunzimea sentimentelor din mărturisirea lui Pavel: „De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia” (2 Corinteni 12:8).
Desigur, acestea nu au fost rugăciuni adormite, înainte de culcare, ci trei evenimente de rugăciune, trei cereri luptate până la sânge pentru ca Isus să intervină.
Gândindu-mă la propriile lupte, găsesc alinare în faptul că Pavel s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni: „Viaţa apostolului Pavel a fost un conflict neîncetat cu eul… Voinţa şi dorinţele sale intrau zilnic în conflict cu voinţa divină. În loc să-şi urmeze înclinaţiile, el a făcut voia lui Dumnezeu, oricât ar fi fost de greu să-şi răstignească firea” (Divina vindecare, p. 452, 453). Şi, pentru că acest cel mai mare creştin din toate timpurile s-a luptat cu sine însuşi, Dumnezeu a îngăduit în viaţa sa – aşa cum o face în viaţa noastră – ceea ce Pavel şi-ar fi dorit să nu existe. Acesta este drumul cel greu al suferinţelor spre umilinţă. Pentru că este una să recunoşti eşecul atunci când tu însuţi eşti sursa propriului eşec: îl accepţi şi înveţi din el. Dar cu totul altceva este să ai parte de nişte suferinţe îngăduite voit de Dumnezeu ca să te conducă spre desăvârşirea unei umilinţe profunde. Eu nu pot intra într-un salon de spital spunându-ţi că suferi pentru că Dumnezeu a ales să te facă mai umil. Aceasta ar fi o absurditate şi probabil o mare greşeală. Suferinţa nu este produsă de Dumnezeu, ci de solul lui Satana (Isus vorbeşte despre un duşman). Însă eu pot intra în propria cameră a suferinţei şoptindu-mi că, poate, întristarea prin care trec este îngăduită de Dumnezeu pentru a mă atrage mai mult în dragostea şi umilinţa Sa. Pavel nu vorbeşte în niciun loc despre suferinţele altcuiva că ar fi trimise ca o lecţie divină. Însă el declară aici fără echivoc că, prin revelaţie divină, el a aflat că suferinţa sa este lăsată de Dumnezeu ca să-l împiedice să se îngâmfe în sinea sa.
Suferinţa este drumul greu al umilinţei. Cum altfel să explicăm faptul că Pavel izbucneşte în cântec după a treia rugăciune, când Isus a venit la el să-i spună „Nu” şi să-i făgăduiască: „Harul meu îţi este de ajuns?” Uimitor este harul care îi poate transforma pe cei care suferă în cei care dau slavă, pentru că prin aceasta Îl pot mări pe Mântuitorul lor şi se pot face mai umili. Putem urma şi noi drumul acesta?