„După ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta şi au făcut mulţi ucenici, s-au întors la Listra, la Iconia şi la Antiohia, întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” (Faptele apostolilor 14:21,22)
Ceea ce te întristează atunci când citeşti din cartea Faptele apostolilor este faptul că până şi prietenii lui Isus suferă. Sau, ca să fim corecţi, trebuie să recunoaştem că mai ales prietenii lui Isus au de suferit. Mi-aş fi dorit ca medicul Luca să fi lăsat deoparte propoziţia despre „necazuri” în textul nostru de astăzi. Însă nu a făcut aceasta. Pentru că acceptarea celei mai mari misiuni de pe pământ vine cu un cost, un cost foarte mare.
Într-un aeroport din Denver, am observat doi bărbaţi stând de vorbă, având veșminte bisericești. M-am gândit să mă alătur lor, dar mi-am dat seama că vorbeau o limbă pe care nu o cunoşteam. În cele din urmă, unul dintre ei a plecat. „Ce limbă vorbea dumnealui?” l-am întrebat pe cel rămas, în ale cărui veșminte se distingea gulerul alb, preoțesc. „Suntem amândoi din România”, mi-a răspuns el. „Şi eu sunt pastor”, am spus. El a dat din cap. „Ce biserică?” Ei, când oamenii te întreabă din ce biserică eşti, respiri adânc, îi priveşti drept în ochi şi spui: „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.”
Omul a zâmbit. „A, îi ştiu pe adventiştii de ziua a şaptea! I-am cunoscut în închisoare.” Am încremenit. Ce noroc să dau peste un preot, probabil capelanul unui penitenciar care a cunoscut nişte pungaşi adventişti. „De fapt, am fost împreună la închisoare.” Se pare că am stat de vorbă cu bine cunoscutul pastor luteran şi autor Richard Wurmbrand, care a fost întemniţat pentru credinţa lui în România comunistă. Am cartea sa, Sermons in Solitary Confinement (Predici în celula singuratică), în biblioteca mea.
„O da, v-am cunoscut pe voi, adventiştii, în închisoare. Oamenii voştri dădeau zecime chiar şi acolo.” Mi s-a părut puţin ciudat că se cunoştea printre deţinuţi faptul că dădeau zecime. „În fiecare zi primeam o bucată uscată de pâine. Însă, la fiecare zece zile, adventiştii o dăruiau unui alt prizonier flămând.” Să fie adevărat?
„Da”, a continuat el, „şi ştiam mereu când este ziua a şaptea, pentru că era ziua când îi auzeam pe adventişti cum strigă.” Mi s-a părut ciudat ca adventiştii să strige: „Aici e Sabat” sau „Azi e Sabat” așa, în auzul tuturor. „Nu, ci ştiam că este Sabat când le auzeam glasul adventiştilor bătuţi pentru că refuzau să lucreze în ziua aceea.”
A-ţi zeciui pâinea uscată şi a geme din cauza durerilor provocate de bătaia îndurată în Sabat… nimeni nu a spus că misiunea celor aleşi va fi uşoară. Dar acum, când le cunosc experienţa, Dumnezeu să mă ajute să fiu la fel de credincios în lucrarea mea ca şi fraţii şi surorile mele. Nu este aceasta o lucrare în care ne aflăm împreună?