„A treia oară i-a zis Isus: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?» Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: «Mă iubeşti?» şi I-a răspuns: «Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.» Isus i-a zis: «Paşte oile Mele! Adevărat, adevărat îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.» A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: «Vino după Mine.»” (Ioan 21:17-19)
S-a întâmplat atât de repede! Nu prinseseră niciun peşte toată noaptea. Apoi a venit porunca străinului de la mal. Deodată, năvodul dădea pe deasupra de argintiul solzilor. „Este Isus!” Petru sare în apă, înaintând către El. Bărcile trag la mal. Pescarii se aşază în jurul focului, cu ochii mari de mirare. Mic dejun cu Cel Înviat. Acesta îl întreabă pe Petru în faţa celorlalţi, cu blândeţe, dar răspicat: „Mă iubeşti tu pe Mine?” Trei mărturisiri publice sunt rostite în urma celor trei negări. Iar răspunsul frânge inima, cu ton scăzut, de întristare: „Ştii că Te iubesc.” Apoi, chiar în faţa ochilor lor, harul triumfă deasupra judecării, cu viteză divină. Mântuitorul declară deplină învierea lui Simon Petru, iar cel căzut este restaurat. S-a întâmplat atât de repede!
Prin ce trebuie să treacă un bărbat sau o femeie consideraţi „căzuţi” pentru a fi înviaţi şi restauraţi într-o comunitate ca a noastră? Cât timp rămân ei căzuţi? Adică pentru câtă vreme asociem în gândurile noastre adjectivul „căzut”? Nu mă gândesc la cum priveşte Dumnezeu, mă gândesc doar la cum privim noi. Mai mult, aceşti căzuţi mai sunt ei fraţii şi surorile noastre în timpul crizei lor? Vei spune: „Depinde dacă se pocăiesc cu adevărat sau nu.” Oare? Soseşte vreodată timpul când eu nu mai sunt păzitorul fratelui meu? Te vei întreba: „Atunci chiar nu contează dacă se pocăiesc de păcatul lor sau nu?” Nu sugerez aşa ceva. De fapt, în momentul acesta nici măcar nu mă gândesc la atitudinea lor. Mă gândesc la atitudinea noastră. Când renunţăm noi la eticheta de „căzut”?
Oare suntem atât de necruţători cu cei căzuţi pentru că ne amintim de propriile eşecuri? Căutând noi înşine pietatea, o pretindem şi de la ceilalţi pentru ca nimeni să nu descopere păcatul din noi? Dietrich Bonhoeffer observa cu înţelepciune: „Părtăşia evlavioasă nu îngăduie nimănui să fie un păcătos” (Life Together, p. 110). Însă, în mod tragic, tocmai prin aceste cuvinte noi respingem şansa unei comunităţi. Cum aş putea eu să mă apropii de tine, dacă tu nu te apropii de mine? Poate că nu doar cei „căzuţi” au nevoie de învierea lui Isus.