„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2:9-11)
Oare chiar nu vor mai exista reproşuri faţă Dumnezeul smereniei? Oare Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt îndreptăţiţi să primească lauda, cinstea, închinarea tuturor galaxiilor cărora le-au slujit cu smerenie timp de milenii? Sigur că da!
Într-una dintre cele mai impresionante scene din cartea Apocalipsa, există un moment când este înălţat marele tron alb al Dumnezeului celui Preaînalt deasupra adunării universului – şi toate efectele speciale ale regizorilor nu ar putea reda maiestatea şi grandoarea uluitoare ale acestei scene cosmice. „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11).
Vom admira şi noi, căci vom fi acolo, te asigur! Este acesta Omul care S-a dezbrăcat până la brâu şi, folosindu-Se de un lighean şi un prosop, le-a spălat picioarele celor doisprezece ucenici – ca mine şi ca tine – care ar fi trebuit ei să se alinieze şi să aştepte la rând pentru a-I spăla picioarele Învăţătorului?
Este acesta acelaşi Dumnezeu – cum ar putea fi? – care, cu mâinile legate la spate, a suportat palmele, pumnii, scuipatul în faţă, care S-a lăsat dezbrăcat şi flagelat până la un pas de moarte, care, însângerat şi zdrobit, a primit piroanele pe o cruce neşlefuită şi a atârnat între cer şi pământ până la ultima suflare?
„Cu mult deasupra cetăţii, pe o temelie de aur lustruit, se află un tron înalt. Pe acest tron stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jur sunt supuşii împărăţiei Sale. Nicio limbă şi nicio pană nu pot descrie puterea şi maiestatea lui Hristos. Slava veşnicului Tată Îl învăluie pe Fiul Său. Strălucirea prezenţei Sale umple Cetatea lui Dumnezeu şi se revarsă dincolo de porţi, învăluind pământul întreg cu strălucirea ei.” (Tragedia veacurilor, p. 665)
Fără îndoială, cu toţii ne vom pleca într-o zi înaintea Dumnezeului smereniei. Oare nu ar trebui să ne plecăm înaintea Sa încă de acum?