În Ioan 17 se află marea rugăciune de mijlocire a Domnului nostru. Ea ne dezvăluie ce povară avea El pe suflet în acel moment crucial din istoria pământului.
1. Care era dorinţa aprinsă din sufletul Domnului Isus? De ce era ea atât de importantă? În ce sens este relaţia dintre ucenici semnul credinţei creştine autentice? Ioan 17:9-11,20-24; Faptele 4:32,33
Când au devenit una, ucenicii aveau inimile pregătite pentru a primi revărsarea deplină a puterii Duhului Sfânt. În acel moment s-a împlinit rugăciunea Domnului Hristos pentru biserica Sa. Ucenicii n-au mai fost preocupaţi de deosebirile dintre ei. Iubirea frăţească a învins. Competiţia a fost alungată.
Pasajul din Faptele 4:32,33 asociază unitatea ucenicilor (erau „o inimă şi un suflet”) cu forţa mărturisirii lor („mărturiseau cu multă putere”). De asemenea, este amintit faptul că, în acele circumstanţe grele, în Ierusalimul din primul secol, creştinii utilizau resursele de trai în comun („aveau toate de obşte”). Ei se susţineau unul pe altul şi au lăsat ambiţiile personale în plan secundar. Atitudinea lor altruistă şi generozitatea i-au pregătit să primească puterea Duhului Sfânt în măsură deplină.
„Observaţi că Duhul a fost revărsat după ce ucenicii ajunseseră la unitate desăvârşită, când nu s-au mai luptat pentru locurile cele mai înalte. Erau toţi o inimă şi un gând. Toate deosebirile au fost date la o parte.” – Ellen G. White, Sfaturi pentru biserică, p. 98
De ce este atât de importantă pentru biserica noastră împlinirea rugăciunii Domnului Isus din Ioan 17? Ce ne spune dorinţa Sa ca biserica din primul secol să fie unită despre dorinţa ca biserica Sa de astăzi să fie unită?